Povestea săptămînii


2020

Martie

Aurora și blestemul

A fost odată un rege și o regină, care în cinstea nașterii fetiței lor Aurora, au organizat o serbare, invitând toate ursitoarele din împărărție, în afară de una. Aceasta ca să se răzbune, rosti un blestem: ”La cinsprezece ani, fiica regelui se va împunge într-un fus și se va prăbuși moartă pe pământ”. Celelalte ursitoere, mai tinere, nu au putut anula blestemul, dar reușiră să facă altă vrajă:” Nu va muri, dar o să doarmă o sută de ani”, ziseră ele în cor, agitându-și baghetele magie.

Muzicanții din Bremen

Un măgar, un câine. o pisică și un cocoș se duseră la Bremen, ca să devină muzicanți. Când au fost atrași de mirosul unei fripturi ce venea din casă unor tâlhari. Înfometați, se așezară unul deasupra celuilalt și zbierând fiecare pe limba lui, reușiră să-i pună pe fugă pe stăpânii casei. În timpul nopții, unul dintre tâlhari se întoarse, dar cei patru îl pregătiseră o cursă, obligându-l să o ia din nou la sănătoasă. Deoarece bandiții nu s-au mai întors, animalele s-au stabilit aici pentru totdeauna.

Țara jucăriilor

Nu trecu mult timp și pinicchio nu ascultă din nou. El îl întălni pe fitil și, împreună se duseră în Țara Jucăriilor. Cei doi erau atât de absorbiți de jocurile lor, încât nici nu observară că fuseseră transformați în măgari! Din fericire Pinocchio fiind din lemn, nu se transformă cu totul așa că aruncat în mare. Vraja se risipi. În mare a fost înghițit de o balenă uriașă. Ajungând în stomacul ei, dar … cu surpriză! În burta balenei îl găsi pe Geppetto! Cei doi aprinseră un foc puternic, așa că balena strănută, zvârlindu-l afară. Pinocchio îl ajută pe tatăl său să ajungă la mal, dar dinm cauza efortului mare pe care îl făcu, leșină o lumină strălucitoare îl învălui – era Zână Albastră. Copiii care își ajută părinții sunt demni de încredere spuse ea. Agitându -și bagheta și Pinocchio deveni un copil adevărat

Hansel și Gretel

A fost odată o familie foarte săracă, deoarece nu mai aveau nimic de mâncare, au fost nevoiți să-și părăsească copiii, pe Hansel și Gretel, în pădure. Cei doi frățiori au rătăcit multă vreme, până când au găsit o căsuță făcută din dulciuri. Din casă a ieșit o bătrână, invitându-i să intre. În realitate era o vrăjitoare rea, care atrăgea copiii ca să-i mănânce. Hansel a fost închis imediat într-un beci, iar Gretel a fost obligată s-o slujască pe vrăjitoare. Într-o zi aceasta i-a poruncit lui Gretel să aprindă cuptorul. Înțelegând intențiile mârșave ale vrăjitoarei, micuța îi ceru aceastia să-i arate cum se procedează și de îndată ce vrăjitoarea se apleacă, o împinse înăuntru. Apoi îl eliberă pe hansel. Înainte să fugă, au luat caseta cu monede a vrăjitoarei și au dus-o părinților de atunci, au trăit fericiți și fără griji.

Fiul morarului

A fost odată un morar, care atunci când muri, nu-i lăsă fiului său nimic altceva decât un motan. Acesta îi spuse: „Nu fi atât de necăjit fă-mi rost de o pereche de cizme, o pălărie și un sac. Ai încredere în mine!” Tânărul îl ascultă. Motanul merse în pădure, prinse un iepure, îl bagă în sac și se duse la rege: „Această e un cadou din partea stăpânului meu, Marchizul de Carabas”. Întors acasă, motanul îi spuse tânărului: „Mâine te vei duce la râu și te vei scălda acolo unde îți voi spune eu!” Așa și făcu tânărul. Când sosi trăsura regelui, motanul începu să strige: Ajutor! L-au jefuit pe Marchizul de Carabas! Regele îl recunoscu pe motan, îl salvă pe Mrchiz și îl invită să urce în trăsură. În timpul ăsta, motanul se duse la căpcăun, stăpânul acelor pământuri. Cunoscând puterile magice ale acestuia, îl provoacă să se transforme și îl devoră! Se făcu astfel stăpân pe castelul căpcăunului. Când sosi trăsura regelui, aceasta rămase impresionat de castelul Marchizului și îi făcu cunoștință cu fiica lui, care se îndrăgosti de tânăr și începură imediat pregătirile de nuntă. Așa s-a întâmplat ca datorită vicleniilor unui motan încălțat cu cizme, fiul unui morar să devină prinț.

Pinocchio și Geppetto

A fost odată un tâmplar, Geppetto, care găsind o bucată de lemn vrăjită, făcu din ea o păpușă de lemn și o numi Pinocchio. În seara aceea apăru Zâna albastră, care se hotărî să-i facă un cadou tâmplarului și însufleți păpușa de lemn. Dar Pinocchio era foarte neascultator! Ăntr-o zi, își vându abecedarul și se duse la spectacolul păpușilor de lemn, însă… A fost prins de mănâncă-foc, păpușa Pinocchio reuși să fugă, dar în drum spre casă, se întâlni cu motanul și vulpea, doi șarlatani, care îi spuseră: Dacă îți vei îngropa monedele în câmpul ăsta, ele se vor înmulți repede! În timp ce Pinocchio dormea, cei doi îl legară și îi fugară toate monedele! Zâna albastră alergă în ajutorul lui și îi ceru o explicație, Pinocchio începu să mintă, însă, pe măsură ce spunea mai multe minciuni, nasul i se lungea. Zâna care îi dorea binele, îi mai acorda o șansă.

Februarie

Cei trei purceluși

Au fost odată trei purceluși, pentru a se apără de un luo rău, se hotărâră ca fiecare să-și constuiască o casă. Cel mai mare își construi casa din cărămizi, ceilalți doi, dimpotrivă, o construiră unul din stuf și celălalt din paie.Lupul se apropie și începu să sufle, căsuțele fraților mai mici fură spulbertate, în timp ce casa din cărămizi rămase neatinsă! Atunci purcelușii, refugiindu-se în casa cea solidă, îi pregătiră lupului o surpriză. Aprinseră un foc și așezară deasupra un vas cu apă. Lupul crezându-se șiret, coborî pe coș. Dar ajuns jos, căzu în vasul cu apă fierbinte. Iar purcelușii, punând capacul, îl închiseră în el. Însă cei trei frați aveau un suflet bun, așa că, în cele din urmă, îl eliberară. Lupul promise că nu va mai face rău nimanui.

Prințesa și bobul de mazăre

Într-o seară furtunoasă, ajunse la un castel, venind dintr-un regat îndepărtat, o tânără foarte frumoasă. Avea hainele în zdrențe, dar susținea că e prințesă. Prințul regatului se îndrăgostiți pe loc de ea, dar regele, punând la îndoială faptul că tânăra era de sânge nobil, o supise unei încercări. Așa că i se pregăti un pat mare cu douăzeci de saltele și douăzeci de pilote cu puf. Sub toate aceste lucruri moi, regina puse un mic bob de mazăre. Dimineața o întreabă pe tânără cum a dormit. Foarte rău! a răspuns ea și, atunci cu toții și-au dat seama că fata spusese adevărul. Numai o adevărată prințesă putea fi atât de sensibilă.

Aladin și lampa fermecată

Într-un regat din orient trăia tânărul Aladin, împreună cu mica lui maimuță, de care nu se despărțea niciodată. Într-o zi, se întâlni cu un vrăjitor care, printr-o înșelătoarie, îl convinse să între într-o peșteră ca să găsească o lampă veche. Aladin recuperă de îndată misteriosul obiect, dar pe când era gata să iasă..Vrăjitorul cel crud îl smulse lampa din mână, îl împinse din nou în peșteră și pecetlui ieșirea cu un bolovan! Din fericire, înainte să cadă, mica maimuță reușise să înhațe lampa. Văzând că lampa era foarte murdară, Aladin încercă s-o curețe. Pe neașteptate, din ea ieși un duh uriaș, care i se adresă: „Tu ești stăpânul meu. Cere tot ce dorești și eu voi îndeplini”. Atunci aladin ceru săfie scos din peșteră și duhul îl ascultă. A doua dorință a lui Aladin a fost să devină Prinț, pentru a se prezenta în fața lui Jasmine, cea mai frumoasă prințesă a orientului. Duhul îl făcu pe plac și fata se îndrăgosti pe dată de el. Vrăjitorul, care descoperise totul, reuși să fure lampa și o răpi pe Jasmine. Atunci Aladin, cu ajutorul credincioasei sale maimuțe, puse din nou mâna pe lampă și o slavă pe Jasmine, îndemnițându-l pentru totdeauna pe crudul vrăjitor.

Douăsprezece prințese dănțuitoare

A fost odată un rege, care avea douăsprezece fiice. Copilele dormeau toate împreună într-o cameră încuiată cu cheia. Cu toate astea, în fiecare dimineață pantofii lor erau rupți și nimeni nu știa cum făceau să iasă. Atunci regele spuse: Cine, în trei nopți, va reuși să descopere misterul se va căsători cu una dintre fiicele mele. Într-o zi trecând pe acolo, un soldat se întâlni cu o bătrână, care îl sfătui să-și încerce norocul la castelul regelui și îi dădu o mantia vrăjită, care îl făcea invizibil. Tânărul urmă toate sfaturile bătrânei și le văzu pe fete deschizând un chepeng secret ca să se ducă la un bal misterios. Soldatul le șpionă trei nopți și strânse dovezi. Apoi se duse la rege și îi povesti totul. Prințesele mărturisiră. Cea mai mare acceptă să se căsătorească cu el, iar chepengul a fost închis pentru totdeauna

Ianuarie

Vulpea și barza

Într-o zi, vulpea o invită pe barză la cină și îi pregatești o supă gistoasă. Barza, cu ciocul ei ascuțit, nu reușea să mănânce, așa că vulpea înghiți și cina musaferi sale. Ca să răzbune, barza o invită, la rândul ei, pe vulpe. A două zi, vulpea se duse la barză și, pe dată, își dădu seama de păcăleală. Cina era servită pe fundul unui vas cu gât lung și strâmt. Era imposibil să-și strecoare botul! Astfel, vulpea înțelese lecția și pleacă de la barză cu coada între picioare.

Bambi și prietenii din pădure

A fost odată Bambi, u grațios pui de cerb, căruia îi plăcea să descopere natura împreună cu celelalte animale prietene, viața în pădure era minunată, puteai să vezi multe vietăți: fluturi colorați, lilieci, cârtițe și păsările. Dar, într-o zi de groază, sosiră niște vânători, care începură să tragă și, din păcate, mama lui Bambi, lovită de glonț muri. Micuțul rămas singur, rătăci prin pădure, până când, obosit și flămând, adormi. Marele cerb îl găsi și îl invită să i se alăture. Într-o zi, în pădure izbucni un incediu. Bambi urcă toate animalele pe spinarea lui și le puse la adăpost dincolo de râu. Datorită generozității sale, a fost ales prințul pădurii. Nu trecu mult timp și pentru bambi sosi și dragostea. El o cunoscu pe căprioara ochi-dulci și cei doi trăia împreună captivante aventuri.

Păzitoarea gâștelor

A fost odată o prințesă care, pentru a ajunge la logodnicul ei, prințul unei țări îndepărtate, făcu o lungă călătorie. Când sosi la castel, prințesa, obligată de domnișoara de onoare să-și schimbe identitatea cu a ei, devini păzitoarea gâștelor, în timp ce domnișoara de onoare a fost primită la curte. Într-o zi, regele o auzi pe prințesă plângând din cauza sorții ei nefericite și, dându-se seama de înșelătorie, o duse la palat, de cum o văzu, prințul se îndrăgosti de ea, iar prințesa își văzu împlinit visul de iubire. 

Corabia – fantomă a piraților

A fost odată o veche corabie, invadată de spiritele unor pirați înfricoșători. Singurul mod de a resipi blestemul era să se găsească comoara, curățată și lustruită, ascunsă de căpitanul Roger. Abia îmbarcat pe nava blestemată, Musul Willy găsi o bucățică de pergament cu niște semne ciudate. Se uită mai atent, era jumătatea unei hărți care conducea la vechea comoară! Îl urmăriseră! Ascuns printre frunze, băiatul descoperi o întrare secretă și văzu ceva strălucind în întuneric: era comoara! De abia deschise cufărul de fier plin cu pietre prețioase, că pirații-fantomă dispărură, iar echipajul fu în sfârșit liber.

Alba-ca -Zăpada și vânătorul

A fost odată o regină rea, invidioasă pe frumusețea fiicei ei vitrege, Alba-ca Zăpada. Într-o zi, își întrebă oglinda cea vrăjită: Oglindă, oglinjoară a dorințelor mele, cine mai frumoasă. Regina, furioasă, îi porunci unui vânător s-o omoare pe Albă-ca-Zăpada, dar acesta nu avu curajul s-o facă și îi spuse copilei să fugă departe e cea mai frumoasă din țară? Iar oglinda îi răspunde: ești foarte frumoasă, dar Alba-ca-Zăpada e și în pădure, Albă-ca-zăpada găsi o căsuță. Ea aparținea celor șapte pitici, care lucrau într-o mină. Piticii au oprit-o pe copilă la ei și pentru Alba-ca-Zăpada începu o perioadă cu totul lipsită de griji: făcea ordine în casă, gătea multe feluri de mâncare pentru prietenii ei și era foarte fericită, când piticii se întorceau după o zi obositoare de muncă, găseau masa pusă și era mereu sărbătoare. Regina descoperi că Albă-ca-Zăpada era în viață și, travestită într-o cerșetoare, îi dărui un măr otravit. Alba-ca-Zăpada mușcă din el și se prăbuși ca moartă. Piticii o așezară într-un sicriu de cristal, în pădure. Într-o zi, trecu pe acolo un prinț, care se îndrăgosti de ea, ridicând capacul sicriului, el o sărută pe albă-ca-zăpada. De îndată, copila deschise ochii. Acel sărut plin de iubire risipise vraja!

nadpis-2019-so-svinkoy-na-sharikah

Mai

Scufița Roșie și Lupul

A fost odată o fetiță, căreia toți îi spuneau Scufița Roșie. Ea trebuia să ducă o plăcintă bunicii ei, care era bolnavă „ai grijă”, îi spuse mama, pădurea poate fi primejdioasă. Scufița Roșie luă coșulețul și porni la drum, după puțin timp, un lup înspăimântător îi tăie calea. Bună ziua, frumoasă fetiță, unde mergi așa, singură? spune el. Merg la bunicuța mea, care locuiește într-o căsuță de cealaltă parte a pădurii. Lupul îi propuse o întrecere. Cel care va sosi primul la bunica va primi un premiu. Dar lupul o păcăli. El o luă pe o scurtătură, ajunse primul, și prefăcându-se că e Scufița Roșie, bătu la ușă. Dintr-o singură îmbucătură, o înghiți pe bunică. Apoi, îmbrăcat cu hainele ei, se strecură sub paturi. Când Scufița Roșie sosi, o privi atent pe bunică zice: Ce ochi mari ai! Că să te văd mai bine, a răspuns lupul. Și ce urechi mari! Ca să te aud mai bine, și ce gură mare ai! Ca să te mănânc mai bine! Și dintr-un salt, lupul o înghiți pe Scufița Roșie, apoi adormi. Un vânător care trecea pe acolo, auzindu-l pe lup cum sforăie, a înțeles ce se îmtâmplase. Pe dată, el spintecă pântecele lupului cu un cuțit. Salvându-le pe bunica și pe nepoțica ei. Acum Scufița Roșie este foarte sigură: Trebuie să asculți întotdeauna de sfaturile mamei!

Călătoria lui Marco

În fiecare noapte,dormitorul lui Marco se transformă într-un loc vrăjit, pe unde se putea trece ca să ajungi în lumi fantastice. Într-o seară, închizând ușa, Marco se regăsi în orașul piraților înspăimântătorul Căpitan Morgan o răpise pe surioara lui. Băiatul îl provoacă la duel și dezarmându-l într-o clipă, îl puse pe fugă. Marco și surioara lui pot acum acum să se întoarcă în dormitor și să doarmă liniștiți în pătuțurile lor.

Rățușca cea urâtă

A fost odată o mamă rață, care își clocea ouăle. Într-o bună zi. Această au început să se deschidă și din ele ieșiră niște frumoși bobocei de rață. Însă oul cel mare rămase încă întreg! După câteva zile, se deschise și aceasta, dar din el apăru un puișor mare și urât. Mama rață îl duse repede la baltă să vadă dacă noul sosit știa să înoate și, spre marea ei surpriză, micuțul se descurca de minune! Timpul trecea, dar nimeni nu voia să se joace cu bobocul de rață cel urât. Așa că sărăcuțul de el plecă departe să petreacă iarna singur. Dar odată cu sosirea primăverii, se întâmplă ceva extraordinar: bobocul cel urât se oglindi în baltă.. devinise o lebădă foarte frumoasă.

 Îngerul dorințelor

În fiecare noapte cu lună plină, un ingeraș coboară pe pământ să asculte dorințele copiilor. Într-o seară, prin fereastra unei căsuțe, el văzu un copilaș care ținea în mâni o carte. Dar era mic și nu știa să citească! Din păcate, părinții lui aveau prea multe treburi ca să se ocupe și de el. Îngerașul rosti atunci o formulă magică. Pe dată, mama și tata se treziră îmbrătișați în fața cărții. Alături de copilașul lor, așa că și în seara aceea, îngerașul dărui puțină fericire.

Prințesa și broscoiul

A fost odată o prințesă atât de frumoasă, încât și soarele era fermecat de ea. Într-o zi, în timp ce se jucă cu mingea, aceasta căzu în lac disperată. Prințesa începu să plângă. Pot să te ajut, îi spuse atunci un broscoi. Înschimb, vreau să devin prietenul tău. Prințesa acceptă, dar după ce își primi mingea, o luă la fugă, fără să-și țină promisiunea. Broscoiul nu se dădu bătut și ajunse și el la palat. Cât de încurcată a fost prințesa să vadă un broscoi pe masa ei! Dar regele o sfătui să nu disprețuiască ajutorul pe care acestea i l-a dat și să-și țină promisiunea. Prințesa duse broscoiul în camera ei și, ca acesta să se simtă mai bine, îi oferi o pernă. Pe neașteptate, broscoiul se transformă într-un preafrumos prinț! Un gest afectuos risipi blestemul unei vrăjitoare perfidei cei doi tineri se îndrăgostiră unul de altul și rămaseră împreună pentru totdeauna.

Aprilie

Demult, în vremuri îndepărtate, pe aceste meleaguri, trăia un împărat. El avea de toate, dar un singur lucru îi lipsea: scâncetele calde ale unui prunc. Împărăteasa lui a risipit averi pe fel de fel de leacuri și pe descântece, dar în zadar. Au trecut anii dar nădejdea că vor avea un copil nu i-a părăsit. După multe rugăciuni, într-un târziu, s-a întâmplat ca împărăteasa să rămână grea și dădu naștere unei frumuseți de fată, cum nu se mai văzuse. Fata era așa de frumoasă, încât, împăratul și împărăteasa uitară de toate treburile. Norodul își făcea griji, căci fata era deja de mărătiș, iar pe tronul împărăției ar fi putut veni un stăpân rău, și toată lumea ar avut de suferit. Așa că au făcut sfat și au hotărât s-o piardă pe fată. Vrăjitoarele s-au adunat și-au purces la blesteme: „Ducă-se pe pustie Domnița cea nouă!” Și s-a întâmplat întocmai după vrajă. După o vreme, fără seamăn i se înnegură chipul de grijii, în lume nu mai ieșea, de vorbă cu nimeni nu sta, iar de o întreaba cineva unde se gândea, ea răspundea că se gândea departe, în lume. Împăratul se hotărî să aducă la curte pețitori pentru frumoasa lui fată și o rugă să-și aleagă viitorul soț. Pețitorii au venit cu duiumul, dar cum au venit, s-au și dus și bun duși au fost, căci fata, care era ca o floare pălită de soare, rămase cu inima tot pustie. Văzând împăratul că treaba stă așa, a alergat la vrăjitoarele din împărăție, ca să-i facă fetei „pe ursita” și să-și aleagă odată un drăguț. Babele o sorociră din nou, să se facă mai frumoasă decât era, și numai soarele să se îndrăgostească de ea. Ziseră ele: „Iar fata după soare să stea să se omoare.” Într-o dimineață, prințesa îi spuse tatălui său că se gândește la nunta unei fete de împărat cu Soarele cerului. Și astfel, fata se hotorî să plece la mândrul Soare și să-l întrebe de vrea sau nu să-i fie soț, în zadar au încercat împăratul și împărăteasa să se opună voinței fetei, căci ea nici nu mai auzea ce i se spunea. După ce a primit binecuvântarea părinților, fata a luat-o către răsărit fără ajutorul nimănui. Și-a mers cale lungă fără capăt, ca și nădejdea ei sfârșit, că dacă n-o fi azi, măcar mâine, măcar poimâine, la anul sau peste o sută de ani și tot își va găsi alesul inimii, pe Soarele lumii noastre. Călătoria lungă o duse pe fată în mijlocul unui codru întunecos ca noaptea iadului, unde, fără să mai apuce o gură de odihnă, întâlni un pui de balaur. Acesta o rugă să stea să-l păzească de Împăratul Vânturilor, care-i răpise frații mai mari. Împăratul Vânturilor apăru ca un șarpe care, zvârcolindu-se în văzduh, gata-gata să-i înghită. Căci de când e lumea și pământul, mama puiului, care era Doamna Negurilor, se dușmănea de moarte cu Împăratul Vânturilor, iar lupta lor, deseori, se transforma în tunete și trăsnete. Vântul era tare ștrengar și iubăreț; când vedea o fată frumoasă era topit după dânsa și nu se oprea din mers până când n-o găsea. Dar iată că, văzând-o pe prințesa îi pică dragă. Fiind copleșit de frumusețea ei, îi făcu pe plac, și-i crută viață micuțului pui de balaur. După ce plecă Împăratul Vânturilor, din norii pufosi apăru Împărăteasa Negurilor, care veni să-și vadă puiul drag. Aflând ea că fata îi salvase odorul de dușmanul ei de moarte, o întrebă pe fecioară cu ce ar putea să o răsplătească. Fata nu-i ceru nimic, decât să o ducă în Împărărția Soarelui. Împărăteasa Negurilor nu-i putu îndeplini dorința, fiind-i teamă de Vântul cel rău. După o jumătate de an, din îmaltul cerului își făcu iar apariția Înmpăratul Vânturilor, care-i ceru fetei să-l însoțească, să o prezinte fratelui său, Vântul cel Rău. Ajungând la Vântul cel Rău, acestuia în plăcu mult fata. Ea îl rugă să o lase pe Împărătească Negurilor să o ducă până la măritul Soare măcar pentru o clipă, și apoi promise că va deveni soarța Vântului. Vântul cel Rău îi îndeplini rugămintea, iar fata de împărat fu lăsată să urce până la cer. Urma să călătorească o zi până la castelul de cleștar al Soarelui, și îl va strânge înbrațe pe alesul ei drag și mult dorit. Între timp însă, ursitoarele își făceau treaba. Nenorocirea fetei era pesemne scrisă, mcăci Vântul cel Rău văzându-se păcălit, trimise veste Mamei Soarelui cum că picior de pământean i-a călcat tărâmul. Mama Soarelui era soră bună și cinstită cu Moartea, cu Mama Pădurii, cu Talpa Iadului și cu Ciuma; ea aflând că fata vrea să fure inima fiului ei, o căută peste tot și o aduse la scandalul de judecată. Mama Soarelui o prefăcu pe fată într-un bob de sămânța și a aruncă în vânt, iar vântul o lăsă pe pământ să crească și să înflorească. Floarea ei seamănă la chip cu chipul soarelui, iar de la răsărit și până la apus, floarea asta îl urmărește fără încetare, dar niciodată nu-l poate atinge. De-atunci, floarea s-a numit floarea soarelui, iar cine-i ascultă poveste, inima-i plânge de jale și de dor. 

Martie

Cele mai frumoase flori

Mâine e ziua mamei. Mitru vrea să-i dea un buchet de cele mai frumoase flori. Hei, dar cine știe cele mai frumoase flori? Hei, dar cine știe cele mai frumoase – frumoase flori?! Ș-apoi Mitru nici că vrea să afle cineva despre ce-i pregătește el mamei!

-Am să mă duc la albină, s-a gândit Mitru. Ea știe toate florile. Și se trezi cu noaptea în cap să prindă albină acasă. Pe un fir de romaniță, albina se spală pe ochi cu un bob argintiu de rouă, dinaintea casei ei.

Albiniță, albiniță,

Pe un fir de romaniță!

Tu de-aici la șapte poști

Toate florile cunoști.

Hai să căutăm cele mai frumoase flori! Albina își ridică ochii, îl privi mirată și nu spuse nimic. Nu-i prea plăcuse ei acest „hai”, și nu „te rog”. Mitru însă înțelese că albina nu vrea să-l ia cu ea și adăugă:

– Pentru mama mea!

-Bine! Mergi cu mine, i-a răspuns scurt albina, pentru că ea mai mult face treabă decât vorbește. În câmp, albina se opri pe o floare mare, roșie. Mitru întreabă:

-Aceasta e cea mai frumoasă floare?-

– Nu știu. Acuși vedem, i-a răspuns albina, făcându-se nevăzută printre petalele florii. Dar tot atunci ieși numaidecât la suparafață.

-Nu ! Aceasta nu este frumoasă. Și, fuga – fugulița, o luară mai departe. În drum găsiră niște floricele albastre. Albina iar se ascunde înăuntrul unei flori și stătu acolo mult timp. Afară ieși plină pe mustăcioare de niște făinuță galbenă.

-Aceasta e o floare   frumoasă, a spus albina.

-De ce? se miră Mitru. Doar cealaltă, roșie, era mai mare!

-Frumusețea nu se caută pe din afară, îi lămuri albina. Pe dinăuntru. Și tot atunci se afundă în altă floricea, tot albastră și tot mică. Băiatul se uită și el pe dinăuntru florii, dar nu văzu nimic.

-Aici este multă miere, a spus albina. Iată de ce sunt frumoase aceste flori! Mitru puse limba pe ele. Florile erau tare – tare dulci. A rupt câteva tulpinițe. Mai rupse și alte flori0 albe, roșii, galbene, tot frumoase, după părerea albinei. L-a purtat albina tot câmpul în lung și în lat și tot crângul smălțuit cu flori. 

-Cad din picioare, și-a spus Mitru. În schimb, am să-i duc mamei cele mai frumoase flori. A doua zi, Mitru îi întinse mamei buchetul de flori și-o sărută de multe – multe ori pe ochi, pe frunte, pe obraji. Bucuroasă, mama l-a sărutat și ea pe băiat pe ochi, pe frunte, pe obraji, tot de multe ori, s-a uitat la flori și a zis:

-Aceastea sunt cele mai frumoase flori! Doar ea n-a văzut pe dinăuntru florile!

-Sunt cele mai frumoase, pentru că te-ai trudit pentru ele, a spus mama. Le-ai adus de depare, din câmp. Mitru s-a bucurat. Iată, vasăzică, de ce mai sunt frumoase aceste flori! Seara, Mitru i-a spus Lenuței, vecinei lui, că mierea-ursului și alte flori de câmp pe care le-a strâns ele azi sunt cele mai frumoase flori din lume.

Mică girafă

Cât era mică, Girafa aproape că nu se deosebea de alte viețuitoare ale pădurii. Împreună cu toți, se bronza la soare, se juca de-a mijatca. Iar când mergea la cinema, își lua bilet în rândul întâi. Ca să vadă mai bine ecranul. Când a mai crescut, părinții au dat-o la școală. Din prima zi, Giraga s-a arătat elevă silitoare. Într-o săptămână, a învățat numărătoarea până la zece și avea un scris îngrijit. La o lecție, învățătoarea a lăudat-o pentru scrisul frumos. De atunci, Girafa și-a luat nasul la purtare.

-Ia priviți la Elefănțel cum desenează litera „O”, parcă-i un covrig strâmb! zicea Girafa, întinzând gâtul spre caietul vecinului. Apoi căuta să ajungă la banca lui Urechilă:

-Vai! De-aș avea un asemenea scris, zău că m-aș îneca de rușine! De la un timp, colegii de clasă au început să prindă ură pe Girafă. Iar ea îi privea cu dispreț și râdea cu toți dinții. Umbla cu nasul pe sus, mândră că o lăudase învățătoarea. La sfârșit de an școlar, fiecare elev primi câte un cadou: Urechilă – o căpățână de varză, Ursache – ilustată cu zmeură. Numai Girafa s-a ales cu notă scăzută la purtare și cu gâtul o macara.

Păstorul înțelept

Înt-un sat, trăia un păstor pe nume Haled. Toată averea lui erau cele zece oi și un petec de pământ. În fiecare dimineața, își lua fluierul de fier și, cântând, mâna oile la pașune. Dacă obosea, se culca la umbra vreunui copac și se odihnea. Scotea din traistă merindele-i modeste și ospăta. După masă, din nou punea fluierul la gură și cânta cât îi era voia. Iar când soarele cobora departe în munți, se întorcea acasă. Într-o dimineață însă a văzut niște oameni necunoscuți pe moșia sa.

-Ce faceți aici! îl întreabă el mirat peste măsură.

-Parcă nu vezi? Construim o casă! răspunse unui din ei. Haled se  indignă:

-Ăsta-i pământul meu din moșistrămoși! Cu ce drept mi-l luați?!

-Ba el al nostru, nu al tău! i-o tăie scurt un venetic. Supărat foc, păstorul s-a aruncat asupra lor, dar ei l-au bătut și l-au alungat, zicându-i:

-Cară-te de aici!.. Indispus și amărât, s-a întors Haled în sat și a povestit tuturor ce i s-a întâmplat. Oamenii au prins a se agita, iar Haled se gândea de unde ar putea face rost de vreo armă. În cele din urmă, îi veni o idee – luă fluierul și alergă la fierar.

-Fă, te rog, din fluierul ista al meu o sabie, să-i pot birui pe dușmani! se rugă el.

-De unde singur? se miră fierarul.

-Da! Pământul e doar al meu!

-Nu, dragă, a zis fierarul, n-ai dreptate! Într-adevăr, pământul îți aparține ție, dar noi, istlalți, suntem fiii aceluiași sat cu tine. Așa că bucuria ta e bucuria noastră, iar durerea ta e și durerea noastră. Și, afară de asta, tu, unul, n-ai să-i învingi. Eu am să meșteresc două săbii, și ne-om duce împreună să-i alungăm… La ei s-au alăturat și ceilalți consăteni. Și i-au bătut  atât de tare pe invadatori că aceștia fugeau de le scăpărau călcâiele. A doua zi, Haled și-a strâns oile și s-a pornit cu ele la pășune. În jur domnea liniștea și pacea. Dar păstorul nu se afla în apele sale, – îi lipsea ceva! „Fluierul!” își zise el. Și-ntr-adevăr, fierarul îi confecționă din nou un fluier din sabia care-i slujise cu devotament. 

„De mâine, pe pământul nostru va răsuna iară cântecul, aducător de pace și belșug”, se gândi cu bucurie Haled.

Februarie

Șoriceii prieteni

Într-o zi, șoricelul care locuia la oraș a plecat să își viziteze prietenul care locuia într-un sătuc uitat de lume. Șoricelul de la țară a fost foarte bucuros să își revadă amicul care locuia departe și s-a pregătit cum se cuvine să îl întâmpine. A pregătit o masă plină pentru bunul său prieten de la oraș și s-a îngrijit ca acesta să petreacă câteva zile liniștite cât este în vizită la țară. Când a ajuns în micul sat în care locuia prietenul său, șoricelul de la oraș nu a fost foarte încântat de ce a văzut aici: fructe căzute pe jos din copaci, porumbul adunat întro mășină, nimic nu părea să semene cu viața pe care o ducea el la oraș. „Așa trăiești tu amice?”, a întrebat aceasta, „viața la țară nu are prea multe de oferit… după câte observ.” Atunci, l-a convins pe prietenul său de la țară să îl însoțească la oraș. Așa că, fără să stea pe gânduri, șoricelul de la țară și-a făcut bagajul și împreună au plecat spre oraș. Ajuns aici, acesta a fost surprins de tot. Doar că, atunci când cei doi prieteni s-au așezat pentru a se bucura de o masă îmbelșugată plină cu brânză și fructe, pisica stăpânilor casei și-a făcut apariția la fereastră. Când au văzut pisica, cei doi șoricei au fugit imediat într-o gaură pentru a-și salva viețile, așa că pisica a mâncat tot ce era pe masă. După ce pisica a dispărut, cei doi șoricei au ieșit din ascunzătoare. „Gata, plec. Nu mai stau nicio secundă aici. Prefer traiul meu simplu, dar în siguranță, decât un astfel de ospăț..”, a spus șoricelul care și-a luat bagajul și a plecat imediat spre sătucul lui.

Pentru ce ocolește albina trofoiul roșu

Nicio floare nu ascunde în potirul ei mai multă miere ca trifoiul roșu și totuși albina nu-l vizitează niciodată. Ea nu poate ajunge cu trompa ei cea mică până la fund, așa că dulcele suc al trifoiului nu o desfată. Se crede însă că înainte vreme nu era așa și că numai albina singură e vinovată că au ajuns lucrurile astfel. Tocmai în cel mai prielnic timp pentru adunarea nectarului din flori, se întâmplă odată ca vremea să fie așa de rea, încât albinele nu putură să părăsească stupul opt zile de-a rândul. A nouă zi, când se schimbă vremea, era într-o duminică. Nemaiputând aștepta, albina nu voi să țină seama de această și zbură ziulica întreagă, culegând miere. Dumnezeu, supărat că albina nesocotește duminica, glăsui astfel către ea:

– Drept pedeapsă că n-ai respectat odihna sfintei duminici, voiesc ca să-ți rămână închis pe veci potirul florii ce are cea mai multă miere. Și din ziua aceea, potirul trifoiului roșu deveni așa de lung și de subțire, că nicio albină nu poate suge sucul lui. 

Fricosul

Iarnă. Noapte lucie pe o lună ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește pe labe, în hățișuri și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și când a ajuns la margine și-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie: „Poate mai întâlnesc un prieten, își zise iepurașul.” Și gândul îi răspunse: „Poate mai întâlnești un prieten..” Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel: „Poate dau și peste o prietenă.” și mergând așa, iepurașul cu gândul își vorbesc: „Ce lumină, și totuși luna încă nu a răsărit”.. Și totuși luna încă nu a răsărit. „Dar o să răsară” „.. O să răsară.” Și cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă și ea, ca de gheață, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbracară deodată umbra. Iar iepurașul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgare, se sculă și iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, deabia suflând, seghemui cu ochii închiși.. să nu-și mai vază umbra!

Castelul și bojdeuca

Odată, un împărat și-a construit un castel, iar în fața castelului a sădit o grădină frumoasă. Dar așa s-a întâmplat că nu departe de portiță se află o bojdeucă veche, în care locuia un biet om în vârstă. Împăratul ar fi vrut să demoleze bojdeuca, deoarece ea nu înfrumuseța deloc grădina sa, și l-a trimis pe ministru cu porunca să cumpere căsuța veche și dărăpănată. S-a prezentat ministrul în fața bătrânului și i-a zis:

-Dumneata ești un om fericit. Împăratul dorește să cumpere bojdeuca aceasta. La drept vorbind, ea nu face nici zece ruble, iar el îți dă o sută! Bătrânul a spus:

Nu, dragă, eu nu vând căsuța pentru o sută de ruble! Atunci ministrul l-a întrebat:

-Dar pentru două sute o vinzi?

-Spune-i împăratului, că n-o dau nici pentru două sute și nici pentru o mie de ruble! a răspuns bătrânul. În bojdeuca asta, au trăit și bunicul, și tatăl meu, care au murit. Și eu, care-s bătrân de acum, doresc tot aici să mor, dacă a vrea Domnul.

-Ministrul a revenit la castel și i-a spus împăratului:

-Bătrânul e încăpățânat, nu-i iei cu nimic. Cel mai bine e să nu-i dai nici o lețcaie, să demolezi căsuța și gata! La care împăratul a răspuns:

-Nu, n-o să procedăm astfel. Ministrul însă întreabă:

-Bine, dar ce e de făcut? Nu e deloc frumos ca în preajma acestui castel impozant să stea o căsuță veche și dărăpănată! Cine va privi castelul, va spune: Ce castel minunat! Păcat că această bojdeucă îl strică aspectul! Se vede că împăratul n-a avut bani destui s-o cumpere și s-o demoleze! Iar împăratul a conchis:

-Nu-i adevărat, cei care vor vedea castelul, vor spune: „Se vede, că împăratul e foarte bogat, dacă și-a înălțat un asemenea castel!” Iar de vor vedea bojdeuca, vor spune: „Ce om bun e împăratul nostr, n-a dărâmat căsuța bietului bătrân”. Așa că lasă bojdeuca să stea acolo, unde a mai stat…

Ianuarie

Albina și păiajenul

Era odată o femeie care avea doi copii: un băiat și o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-și caute de lucru, pentru că mama lor n-avea cu ce să-i întrețină. Băiatul a intrat ucenic la un țesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case. După câtva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte și a rugat pe un om din sat să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat și pe fată. Când a spus omul de ce a venit, băiatul i-a răspuns:

-Ce să-i fac? Las să moară, că-i bătrână și i-a sosit ceasul. Am mult de lucru și nu pot pleca. Pe fată a găsit-o suind schelele. cu pietre în poală rochiei. Când a auzit de ce a venit omul, a lăsat pietrele jos, a început să plângă și a plecat într-un suflet acasă. Cum a văzut-o mamă-sa, s-a ridicat din pat și, de multă bucurie, i s-a limpezit sufletul. S-a făcut însă neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vină. A luat apoi capul fetei între mâini, a sărutat-o pe frunte și a zis:

-Deși el uitat de mine în ceasul morții, îl iert; iar dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu! Atâta a zis biata mamă, apoi și a murit. În clipa aceea, fata s-a făcut albină, iar băiatul păianjen. De atunci păianjenul trăiește singul, fără frați și surori și fără părinți. El fuge de lumină, își țese pânza pe locuri întunecoase și e tot posomorât și supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza și-l omoară. Albina însă e veselă, zboară de pe o floare pe alta și trăiește cu părinții, cu frații și surorile la un loc; iar oamenii o iubesc, căci împarte cu soarele, iar din ceară albinelor oamenii fac lumânările care se aprind în ceasul morții și se pun sub icoana Maicii Domnului.

Vai de cel care nu știe a-și înfrunta mânia!

Un cioban tânăr se afla odată cu oile în munți la pășune. Oile pășteau, iar el stătea lungit pe o stâncă, la umbra unui brad, cu capul pe mână, privindu-le cu mare plăcere. Păstorul, fiind obosit, după câtva timp, începu a dormita și, din când în când, își scăpăta capul. Un berbece, care trecea pe acolo, crezând că e ațâțat la luptă, se zborși și se trase câțiva pași spre a-și da avântul trebuincios, apoi se repezi asupra stăpânului său și-i dădu câteva șuturi. Păstorul, deșteptându-se înspăimântat dintr-un somn atât de plăcut, se aprinse de mânie și, sculându-se furios, prinse berbecele și-l aruncă într-o prăpastie vecină. Oile văzându-l- după obiceiul lor – săriră toate după berbece; și asfel pieriră și în prăpastie! La această priveliște dureroasă, păstorul, îngrozit, își smulse părul, strigând: 

„Vai de cel care nu știe a-și înfrunta mânia!”

Împărțire cu sfadă

Un țăran avea doi feciori. Înaintea morții, omul și-a chemat fiii la el și le-a zis:

-Dragi copii, eu degrabă am să mor, iar voi, după moartea mea, împărțiți toată averea frățește și trăiți în pace. Și părintele a murit, iar feciorii îndată au început a se sfădi și chiar a se bate din pricina împărțirii averii părintești. Cearta dintre ei s-a lungit multă vreme, în cele din urmă însă, frații au hotărât să-l roage pe un vecin bătrân ca să-i judece. Când bătrânul a fost înștiințat care este pricina neînțelegirii între frați, le-a zis:

-Ei bine, dacă voi vă sfădiți din pricina averii părintelui vostru, apoi ce mai la deal, la vale, luați și rupeți drept în două toate hainele, despicați toate oalele și vasele și tăieți toate dobitoacele în două. Așa le-a zis bătrânul, iar frații au înțeles că ei, prin sfada lor, au ajuns de râsul oamenilor și venindu-și în fire, s-au hotărât să sfârșească treaba cu pace.

Buburuza

Împăratul Roșu a avut o fată și un fecior. Amândoi erau frumoși de nu aveau sosie și erau buni și erau drăgălași până erau mici. Dar după ce crescură, s-au făcut răi și blestemați din cale afară. Împăratul, văzându-le purtarea, s-a supărat rău, și în supărare, l-a lovit guta și a murit. Rămânând împărăția fără de cap, începuseră cei doi frați să se sfădească, că nu știau care are mai mult drept la împărățit. Fata zicea că ea are mai mult drept, că doar ea era mai bătrână. Feciorul zicea că el are drept, că doar numai feciorul poate să fie împărat. Să sfădiră așa cât se sfădiră, până odată feciorul, venind beat acasă, s-a năpustit asupra surorii sale ca să o alunge din împărăție. Fata însă, vânjoasă și voinică, nu-i purta frică și, nepăsându-i de el nici cât un pui de cioară, l-a cam luat de ceafă și l-a dat afară din împărăție. Feciorul însă, neputând răbda rușinea, s-a întors înapoi, unde, omorându-și sora, s-a suit pe tron și a împărățit multă vreme. Dumnezeu însă, din trupul ei, drept pomenire, a făcut o gujulie mică și roșie, pe spate împestrițată cu puncte negre, numind-o „buburuză”. Ea trăiește și azi și o vedem și noi. Fetele o iubesc mult, crezând despre ea multe de toate. Când o află pe undeva, o prind și putând-o pe degete, o lasă să zboare zicând:

-Buburuză, rută,

Încotro îi zbura,

Într-acolo m-oi mărita.

Fetele cred că încotro va zbura buburuza, într-acolo se vor mărita.

noviy-god-2018

Decembrie

Plugul de aur

Cică era o dată un împărat. Și împăratul acela avea o împărăție mare, de n-o cuprindea gândul omului, iar în împărăție câte și mai câte. De la împărații cei vechi de demult moștenise un plug în grijii. Mă rog, aur era acela! Tot se gândea: ce să facă? Să trimită straja să-l păzească ori să-l lase ca pe celelalte pluguri colo, în șură? Într-o bună zi, a chemat curtenii la divan și a întrebat cât face un plug de aur, dar nimeni nu i-a putut spune. Și atunci niște plugari bătrâni i-au dat un sfat să să trimită oșteni cu plugul cel de aur în lume, să întrebe cam ce preț ar putea să aibă un plug ca acela. Zis și făcut. A rânduit împăratul câțiva oșteni cu plugul cel de aur să meargă prin sate, pe la hanuri, pe la răspânții de drumuri, pe la târguri, unde se adună lume multă, ca să afle prețul. S-a pornit oștenii din sat în sat, au mers pe la târguri, pe la iarmaroace, au făcut cale multă fără seamă și n-au dat nimeni să le spună. Ce să facă? Pe cine să găsească? Umblaseră de acuma împărăția în lung și în lat. Mai mergând așa, au văzut un om, care ara cu plugul cu doi boi și tocmai se oprise la popas și mânca o coarjă de pâine. Zic:

-Bună ziua, om bun!

-Bună ziua, drumeți călători! Da ce vânt v-a adus pe la mine?

-Ei, moșule, spuse unul, un vânt mare ș-o întrebare. Dacă dumneata ne-ai putea împlini gândul, mare bunătate ne-ai face. Umblăm de mult, doar de am afla pe cineva să ne spună cât face plugul aceasta de aur. Omul de la coarnele plugului le-a spus așa:

-De va plouă în luna lui florar și frunzar, plugul face atâta, că nu este în stare nimeni să-l răsplătească, iar dacă nu va plouă în lunile acestea, nu face nici cât coaja aceasta de pâine uscată. Logofeții și curtenii s-au întors înapoi la palat.  Răspunsul plugarului bătrân a fost cel căutat. De atunci a rămas și vorba: plugăria îi aurăria. Dacă plugarul plugărește, toată suflarea se hrănește.

Arcatul și boierul

Era odată un boier, care avea mulțime de colete de păsări; și găini, și rațe, și gîște. Pentru ca să le fie purtat de grijă, a rânduit un argat, care le hrănea, le adăpa, le închidea, iar boierul la două-trei zile trecea pe la colețe și făcea numărătoarea. Bietul argat nici sufletul n-avea când își trage de multă muncă și să zici, că măcar odată s-a înfruptat cu o bucățică de carne de pasăre. De unde! Boierul numai se ghiftuia.

Păi! s-a gândit argatul, cât s-a gândit și odată prinde o gâscă, o trece prin oală și o pune drept inimă. Când a numărat boierul cele o sută de gâște, pe care știa, că le are , a găsit numai nouăzeci și nouă.

Măi, – lipsește o gâscă?!

-Ba-s toate, cocoane.

-Cum îs toate, când îs numai nouăzeci și nouă.

-Nu, că-s o sută, – ține acesta mortiș.

Mai numără boierul odată. Dacă nu-i, nu-i.

-Măi, săriți-ar ochii, gâscă să te faci!

-Ba dă-mi pace, cocoane, că-s o sută. Și tot așa unul da, altul ba, se șihăiesc ei, până se apucă boierul să-i deschidă ochii argatului. Aduce el la coteț o sută de argați, îi numără.

-Îș o sută?

-O sută.

-Dacă zici tu, că-s o sută de gâște, apoi fiecăruia îi vine din cârdul meu câte o gâscă, așa este?

-Așa este.

-Măi, – poruncește boierul slugilor, – repeziți-vă și prindeți fiecare numai câte o gâscă. Aceea prind a le fugări, a le roti și îndată le găbjenesc pe toate. Nouăzeci și nouă ședeau cu subțioară, iar unul rămăsese cu mâinile goale.

-Spune, afurist ce ești, de ce a rămas aceasta fără de gâscă?

-Apoi dă, cucoane, cine i-i de vină, dacă nu s-a învârtit mai repede, să-și prindă și el gâscă?

Leneșul la coasă

Întrun sat era un țăran, care avea de fin un băietan leneș, de mucezea locul, unde sta. Pe vremea secerișului țăranul îl tocmește pe finul său la coasă. De cu seară au pregătit e coasele, cutie, babcă, ciocan și cînd se lumina ziua, erau amândoi în capătul pământului. Bun.. Trage nănașul o brazdă și croiește o postată sănătoasă. Băiatanul leneș sta și se uită.

-Haide, finule, înfige coasa!

-Nănașule, mă uit și-mi pare, că merge cam greu.

-E, ba…

-Ia, hai să încercăm ca la ferărie. Mata trage cu coasa, iar eu oi face ha! ha! să vezi, no să meargă mai ușor? Ascute țăranul coasa, apucă altă brazdă și-i zice iar:

-Prăvale și tu una, măi finule! Ți-ai găsit leneșul să se apuce de lucru! Cum începu țăranul să cosească, băietanul sa dat la spatele lui și cînd acela trăgea coasa, el făcea;

-I-i… ha! I-a… ha!

-Cosește, măi finule.

-Nănașule, eu mai tare mă opintesc decît mata! Vede tăranul, că nare cui îi citi carte și-l lasă să meargă din urmă și să icnească. La vremea prînzului țăranul aduce traista și se așează la masă.

-Că bine o mai chitii, nănașule, curat mi se limpezește inima, – făcu băietanul și se lasă jos lîngă traistă. Țăranul drese mustețile, rupse un călcîi de pîne, o bucată de brânză și mănâncă, iar băietanulul nici de gând navea să-i deie.

-Ia aruncă, nănașule, și la mine vre-o hrincă de pîine și ceva brânză.

-Finule, îmi pare, că-i greu de mâncat în doi. Lasă, că eu oi mesteca, iar tu înghite.

Și cosașul mânca, iar leneșul înghețea noduri.

Veverița și ciocănitoarea

A fost odată o veveriță, care a descoperit că-i plăceau tare mult alunele. Și ce credeți că i-a venit în gând? Să strângă alune, astfel încât să aibă provizii pentru toată iarna. Așa și-a umplut veverița scorbura de alune și era bucuroasă nevoie mare de norocul ei. Intro dimineață, s-a zgâriat la o lăbuță cu o coarjă de alună:

-Mare minune! Cum a ajuns această coarjă aici, când eu n-am început încă proviziile? Doar n-am spart nici o alună! Nu cumva cineva s-a atins de alunele mele?

Vereficându-și cămara, veverița descoperi că un sfert din alunele strânse pentru iarnă erau deja mâncate. Era foarte supărată veverița noastră de ceea ce pățise și a hotărât să prindă hoțul. De aceea s-a pus la pândă, ghemuindu-se în fundul scorburii și a așteptat să apară fărtașul. Nu a trebuit să aștepte prea mult, căci ciocănitoarea venea în fiecare zi în casa veveriței a început s-o jumulească de pene pe ciocănitoare s-a zbătut ca să scape de mânia veveriței și astfel, când și-a luat zborul din scorbură, a văzut speriată că nu mai are coadă. Aceasta rămăsese în lăbuțele veveriței, ca „amintire”. După ce s-a văzut în siguranță, dar fără coadă, ciocănitoarea s-a întors la veveriță ca s-o roage s-o ierte. Acum n-a mai dat buzna în scorbură, ci a bătut smerită cu ciocul: cioc! cioc! Cioc! Dar veverița, mâhniă de întâmplare, a decis să-și mute culcușul, ca să nu mai aibă de a face cu așa vecini. Așa a ajuns biată pasăre să ciocăne în scoarța fiecărui copac, sperând că va da peste veveriță.

Noiembrie

Boierul și sluga

Era odată un boier și o cucoană și aveau o fiică. La dânșii slujea un om sărac. Boierul acela tare bogat, însă trebuia să mai plece pe un an ca să mai aducă bogăție. Se duse el și îi dădu de grijă slujii:

-Măi Timofte, eu mă duc, dar tu ia sama: este aria ceea, s-o treieri și s-o pui în magazine, până voi veni eu îți rămâne ție iapa cea bună a mea, mai pe scurt, ai grijă de toată bogăția mea. S-a dus boierul. Nu trece mult și se îmbolnăvi cucoana. Timofte încolo, încoace, aleargă cu iapa cea bună, o fugărește, nu șagă. A fugărit-o până a crăpat. Când veni acasă, și cucoana a murit. Iar de scârba mamei, muri și fiica. Auzind de această, dușmanii boierului dădură foc la arie. Și, din bogăția boierului, nu mai rămas nimic. Iată trecu anul și se întorse boierul acasă. Îl întâlni pe Timofte în marginea satului și îl întreabă:

-Măi Timofte, spune repede, ce mai este la curtea mea? Iapa este?

-Nu-i, boiere, a crăpat când alergam la doctor pentru cucoană.

Da cucoana ce face?

-A murit.

-Măi Timofte, măi Timofte… Da fiica?

-A murit de scârba cucoanei.

-Da, măi Timofte, am uitat să te întreb, măcar au murit cu lumină cucoana și fiica?

-Da, boiere… taman ardea aria matale și se vedea așa de bine, parcă era ziulică albă.

-Apoi, măi Timofte, nu mai am la ce sta aici.

Zgârcitul

A fost odată un om foarte bogat, dar și foarte zgârcit. Cât a trăit, n-a dat nimanui nimic. Când a murit și a mers pe ceea lume, a văzut că fiecare are mese întinse dinainte și el nimic. Zise el în gândul lui: De m-aș vedea pe ceea lume, amu aș ști eu ce să fac. I s-a deschis groapa și omul a înviat. Ajunse la femeie acasă și-i zisecsă-i facă două cuptoare de colaci. Apoi încărcă două care cu câte patru boi și porni spre groapă. La un pod, căzu din car un colăcel mititel. El și pe acela l-a ridicat și l-a șters. Dar iată că-i ieși înainte un sărac cu mâna întinsă. Dintru început, nu a voit să-i deie nimica, dar pe urmă, văzând colăcelul tăvălit, i-l aruncă cu dispreț. Când a ajuns la groapă, moartea l-a luat și colacii au rămas. Omul se duse pe ceea lume, dară masa lui era goală. Atâta numai cât colăcelul ce i l-a dat săracului sta pe masă, așa tăvălit prin noroi, cum era… altfel n-ar fi avut nimic.

Spinul l-a spus

Doi oameni s-au pornit în lume la lucru. Unul lucra pentruorice plată. Celuilalt îi plăcea să aleagă lucrul pentru care se plătește mai bine. Așa că primul a câștigat mai mulți bani. După un timp, ei au hotărât să se întoarcă acasă. Străbătând o cucată de drum, iată că au ajuns la o fântână. Acel care avea bani mai puțini și-a pus în gând să-l omoare pe celălalt.

-Nu mă ucide, că și eu vreau să trăiesc! Nu mă ucide, că te vede spinul și te-a spune, a zis bietul om amenințat de moarte, văzând rostogolindu-se un spin. Acela care vroia să-l ucidă a râs:

-Cică mă vede spinul!..

Și l-a ucis. I-a luat banii și s-a dus acasă. Când l-a văzut nevastă-sa cu atâția bani, s-a bucurat și l-a întrebat de unde-s. El a spus că a lucrat și  a câștigat. Când a întrebat de tovarășul lui de muncă, el a răspuns că a rămas să mai lucreze. Odată s-a dus el cu femei-sa la deal. Văzând pe câmp rostogolindu-se un spin, și-a adus aminte de cuvintele tovarășului său și a început să râdă. Și, fără să vrea, a zis:

-Uite, măi femeie, când murea tovarășul meu, a văzut un spin mânat de vânt și a zis că spinul m-a spune, pufni el în râs. Femeia, când auzi, s-a îngrozit și a început să-l întrebe ce s-a întâmplat. El n-a mai avut ce face și i-a spus tot. Când femeia a aflat că bărbatu-său e ucigaș, i-a spus că nu mai vrea să trăiască cu dânsul. S-a dus și l-a reclamat. El a fost judecat și închis.

Iată cum spinul l-a spus.

Sfatul păsărilor care pleacă

Astă-noapte a căzut bruma. Dimineață, toate florile erau ofilite. Au început să cadă frunzele. Se pregătesc de drum păsările călătoare. Așezate pe o creangă, se sfătuiau între ele, azi dimineață, în limba lor. Una a întrebat:

-Tu când pleci?

-Noi plecăm mâine, înainte de a se lumina de ziuă, răspunse cealaltă. Dar voi?

-Plecăm și noi peste două-trei zile. Plecăm, fiindcă au murit fluturii, s-au veștejit florile. Plecăm, fiindcă e urât și frig. Dacă ne-ar prinde zăpada aici, am muri și noi îndată, unele de foame, altele înghețate.

-E adevărat. Dar toate plecăm cu tristețe. Aici ne-am născut, aici am văzut întâia oară lumina zilei, aici am învățat să zburăm. Ne așteaptă drum lung peste mări și munți. La primăvară, însă, vom fi din nou aici. Amândouă au tăcut, înfiorate de frig. S-au zburlit în pene pe crengile goale și negre. Parcă s-a pustiit lumea Drum bun, drăguțe păsărele! Să nu întârziați prea mult la primăvară! Vă așteptăm cu drag!

Sfatul păsărilor care rămân

După ce au plecat toate păsările călătoare, un vrăbioi s-a oprit pe stâlpul porții. Și-a chemat vrabia alături și a întrebat-o ciripind:

-Nu-ți pare rău că am rămas singuri?

Vrabia s-a uitat după stolul de păsări care se depărtau pe cer. În loc să răspundă scurt la întrebare, a spus cu puțină întristare:

-Trebuie să fie frumoasă călătoria, cu adevărar. Dar nimeni nu știe câte necazuri te așteaptă în străinătăți. Mai cuminte e să rămânem unde ne-am născut. N-ai băgat de seamă câte păsărele, din cele care au plecat anul trecut, nu s-au mai întors? Unele au murit de foame. Altele s-au înecat în mare. Altele au căzut prada păsărilor răpitoare, de aiurea. Aici suntem la noi acasă. Țăranul iese singur în prag, să ne arunce firimiturile de la masă, în toiul iernii. Vrăbioiul a rămas un timp pe gândri. Apoi a mărturisit:

-Ai dreptate. Nicaieri nu e mai bine ca în țara ta, unde te-ai născut!

Octombrie

Povestea Toamnei

Într-un ținut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Fiecare era de o frumusețe aparte. Bătrânul le iubea la fel de mult, erau lumina ocholor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărție, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiica să-și înceapă călătoria spre ținuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora daruri multe și bogate, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai calde și luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate și înmeresmate de la Florarul împărăției, ploi mănoase și bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul – șef și multe, multe altele. Doar Toamna nu prea era mulțumită, și-ar fi dorit și altceva – ceva care să o facă și mai frumoasă, și mai iubită de oameni.

-Dar ești minunată, îi spuse tatăl, ce ți-ai putea dori mai mult?

-Aș vrea… se gândi îndelung fata, ca Soarele să strălucească doar pentru mine!

-Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul nostru, deci și al surorilor tale. Lumina sa neprețuiță vă însoțește pe fiecare în călătoria pe care o aveți.

-Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt, să fiu chiar eu Soarele!

-Ce gând mai e și acesta? întreabă, Bătrânul Anotimpurilor. Ți-am explicat, frumusețea ta e dată de veșmintele deosebite pe care le porți și toate darurile cu care ești împodobită.

-Dacă nu vrei să-mi faci pe plac și să poruncești Soarelui ce ți-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Și nu-mi pasă ce vor crede oamenii! Văzând că Toamna rămâne de neclintit, tatăl se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră și foarte aprigă în dorințele ei. După un timp, o cheamă și îi spuse:

-Dacă mă asculți și pleci la vremea potrivită, când te întorci, te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coșul tău toate razele de soare. Și, când le vei strânge pe toate, vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui. Și, de atunci, Toamna încearcă, în fiecare an, să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Soarele, însă, deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre ramurile copacilor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel. Căci razele lui nu sunt pentru înfumurați, iar frumusețea nu pentru cei care se cred Soare.

Brumar

Rămas ultimul gospodar tomnatic, Brumar-Promorar umblă ca pe scripeți: adună vlagă, cară îngrășăminte, ară ce-a mai rămas de arat..

-Le vine cam greu tractoarelor – pământu-i răzmuiat, își zice Brumar. Ia să-l strâng eu cu un gerișor. Și amorțesc țărinele, amorțesc apele.. Când își aruncă Brumar ochii spre sat, vede o droaie de băieți ce aleargă spre iaz.

-Trebuie să-i întorc. Dacă-i scap pe pojghița ceea de gheață, îi vai de pielea lor.

– Măi flăcăi! strigă Brumar. Copii se opresc – odată ce-s flăcăi..

-Ia să-mi spuneți voi, zice Brumar, ce urătură știți, așa ca să răsune satul dintr-un capăt în altul? Băieții nu s-au așteptat la una ca asta – până la Anul Nou mai este.

Nu de alta, continuă Brumar, dar mă gândeam să scot vreo douăsprezece tractoare și să fac un plug, ca să-l urez pe frate-meu Undrea, de să meargă veste. Dar dacă nu vreți.. Băieții rămân cu gurile căscate: „Cum adică să nu vrea ei cu uratul?!”

Păi, dacă-i așa, îi sfătuiește Brumar, duceți-vă fugulița înapoi și până dau eu gata treburile pe aici, învățați o urătură cât… cât plugul meu de mare.

                           BRUMAR-PROMORAR IA FLORILE-N CALENDAR.

Punga negustorilor

Trei negustori strângeau câștigul ban cu ban și-l puneau într-o pungă. Odată au ajuns într-un găzduit la o casă. Pe aproape de casă era o apă și negustorii s-a dus la scăldat, iar punga, ca să nu-i poarte de grijă, o lăsară pe seama femeii.

Păzește-o și numai nouă să ne-o dai, când fi toți trei de față.

-Așa să fie, a zis femeia și a strâns punga. Mergând ei spre apă, și-au luat de seamă că n-au pieptene și l-au trimis pe un negustor înăpoi la femeie să ceară un pieptene. În drum, negustorul își făcu socoteală să ceară banii și să fugă. Cum a ajuns la casă femeii, zise:

-Femeie, dă punga ceea a noastră.

-D-apoi, negustorule, ai uitat învoială? îi tăie femeia elanul, trebuie să fiți toți trei de față!

-Iată ceilalți negustorii nu-s departe, poți să-i întrebi, face aceasta și strigă:

-Mai fraților, nu vrea să deie!

-Ceilalți, auzind, răspunseră:

-Ba dă-i, femeie, dă-i, că ne trebuie!

Femeia scose punga și i-o dădu.

Negustorul ieși din ogradă, apucă pe drum și… duceți-mă, picoare, că atâtă a rămas. Ceilalți doi au ajuns la apă, au așteptat cât au așteptat și, văzând că nu mai vine condrumețul lor, s-au întors înapoi.

-Femeie, încotro a apucat acela cu pieptenele?

-Ce pieptene? El punga a luat și s-a dus după voi.

-Pungă, zici? Cum de i-ai dat-o, dacă nu eram tustrei de față?

-Păi nu erați voi aceia care strigați: „Dă-i, femeie, dă-i, că ne trebuie”?

-Noi de pieptene am strigat și nu de pungă! Acu ori ne dai punga, ori nu te speli de noi cu toată casa!

Femeia se gândi și le spuse:

-Dacă așa s-a întâmplat și ați rămas voi în pagubă, n-am ce face, o să fiu nevoită să vă dau o pungă de galbeni, numai că trebuie să fiți toți trei de față – așa după cum ne-a fost învoiala. Și negustorii s-au dus să-l caute pe al treilea.

Septembrie

Mincinosul

Marcu păștea oile pe lângă pădure. Pe acolo erau și mulți oameni care lucrau. Marcu se hătărî să-i  amăgeascp pe toți și începu a striga cât putea el:

-Săriți, lupul! Săriți, lupul!

Oamenii, auzind strigăte de ajutor, alergară cu toții înspre acolo. Dar, când ajunseră că au fost amăgiți. Marcu se tăvălea pe jos de râs. Se bucura, nevoie mare, că amăgise atâția oameni mari. După asta oamenii se întoarseră pa la lucrul lor rușinați că i-a înșelat băiețandrul. Mai către seară însă, veni cu adevărat un luo și începu a trânti oile lui Marcu. El începu a striga cât putea:

-Săriți, lupul! Săriți, lupul!

Oamenii îl auzeau, dar nu alergă niciunul, căci credeau că iar îi păcălește. Lupul a trântit mai bine de jumătatele din oile lui Marcu, apoi a luat una și a fugir nesupărat de nimeni. Cine a mințit o dată, a doua oară nu mai e crezut.

Nevoia te învață ce nu ți-e cu voia

Un biet gospodar avea mai mulți copii, dintre unul nu se prea da la lucru. Toată ziua bătea ceamburul pe dealuri cu alți băieți. Dacă a văzut omul că nu se alege nimic din băiatul acesta leneș, îl luă într-o zi mai din scurt și-i zise:

-Mai băiete! Tu de-acuma ești mare, ești holtei și de nicio treabă nu te apuci. Îmbli creangă pe dealuri. Ia să te duci mâine la pădure, să-mi aduci un car de lemne..

M-oi duce, zice băietanul, nemaiavând încotro. Când să plece de acasă a doua zi, bătrânul îi spuse:

Cată, mai băiete, dacă ți se întâmplă ceva pe drum, Doamne ferește, să strigi degrabă nevoia.. Că are să-ți sară într-ajutor.

-Bine, tată.

Și s-a dus băietanul. A încărcat lemnele. Când la întoarcere, ce să vezi? Carul încărcat bine, drumul stricat – se rupe capătul! Se mai scarpină în cap flăcăul, dar de la o vreme vede că-i târziu și trebuie să apuce încotrova. Își aduce aminte de vorbele tătâne- său și începe să strige:

-Nevoie, vino și-mi ajută! Nevoie, vino mai iute!

Nevoia nici nu se zărea, pace, sănătate!

-Nevoie, vino și-mi pune capăt la car, vino!

Nevoia parcă era surdă.

-Nevoie, vino și-mi tocmește carul, că mi-i foame și trebuie să mă duc acasă.

Nevoia nicaeri.

Văzând flăcăul că degeaba strigă, s-a apucat el singur și cioplit un lemn și l-a făcut în chip de capăt; pe urmă l-a pus binișor în locul celui rupt și l-a legat frumos mai funia boilor, mai cu niște fâșii de tei – și a făcut treabă bună. Pe înserate, a ajuns acasă cu lemnele.

-Ei, măi băiete, n-ai pățit nimica pe drum? îl întreabă tată-său.

-Mi s-a rupt capătul și eu a trebuit să-l pun… Am ascultat de povestea dumitale și am strigat nevoii să-mi ajute, dar ce folos? Că ea surzise pe ziua de azi… N-a venit nicio nevoie nimica!

-Hei, dragul tatei, zise omul zâmbind. Iaca tocmai aceea era și nevoia.. Vezi că te-am învățat bine ce să faci? Bine a zis cine a zis că nevoia vine fără s-o vezi și te-nvață și ce nu ți-e cu voia.

Isop

Un boier avea o slugă cu numele Isop. Într-o zi, trebuia să fie la boierul lui Isop bal. El i-a dat lui Isop bani și i-a zis să cumpere ce vrea și să facă cele mai bune mâncăruri. Isop s-a dus la târg și a cumpărat numai limbi de porc. Le-a adus acasă și le-a fiert bine. Iată că au venit toți poftiții. Stăpânul i-a așezat la mese și a dat ordin să se aducă mâncarea. Isop a așezat mesele și a adus la fiecare câte o limbă. Boierii cu toții se uitau unul la altul și nu puteau înțelege de ce le pune numai limbi de porc. S-au gândit ei că poate așa îi rânduiala la dânșii. Au mâncat boierii și mai așteptau ceva. Stăpânul i-a dat ordin lui Isop să mai deie mâncare. Isop le-a mai pus la fiecare câte o limbă. Ei au mâncat limbele și așteptau altceva. Stăpânul i-a zis să le mai aducă ceva, însă el le-a pus iarăși câte o limbă. Stăpânul lui Isop se miră. Ce atâtea limbi și mai mult nimică? L-a chemat stăpânul pe Isop și-i zise:

-Măi Isoape, parcă am zis să cumperi ce-i mai bun în târg?

Isop i-a răspuns:

-Stăpâne, da ce-i mai scump pe lume decât limba?! Vezi, cu limba se fac toate: și împărățiile, și toate celea. Toți boierii s-au mirat de vorbele lui și au spus la cale să-i deie bani și să-l trimită la târg să cumpere ce-i mai prost. Isop s-a dus în târg și din nou a cumpărat limbi de porc. Le-a pregătit și le-a pus pe masă, la fiecare. Mirat, stăpânul zise:

-Apoi, ți-am spus să cumperi ce-i mai prost. Atunci Isop s-a gândit ce să zică, să nu fie vinovat. Fiindcă nu-i spusese nimeni ce anume să cumpere, le-a răspuns:

De ce-i mai rău decât limba? Cu limba se strică toate: și cetățile, și împărățiile.

Morarul

Era odată un morar zgârcit. El trăia la moară. Din vama pe care o lua de pe urma măcinatului, își cocea câte un colac mare, cât încăpea în cuptor, și îl mânca tot. Odată veni la moară un om sărac cu un tobultoc de grâu, făcu făină și-i dădu morarului partea de vamă. Morarul frământase făina și își făcu un colac.

-Când o fi copt, să-mi dai și mie o feliuță, îl rugă săracul.

Cum să-ți dau, dacă singur nu mă satur!

Ia să vezi că o să te saturi și o să mai rămână, răspunse săracul. Mai pe urmă, când colacul era copt și morarul îl scoase din cuptor, săracul luă un cuțit, tăiase colacul felii și-l împărți la toți oamenii care veniseră la moară. Îl dădu și morarului o feliuță. Morarul a mâncat din feliuță, s-a săturat și încă a mai rămas.

-Cum așa! se miră moralul. Eu până acum mâncam singur un colac întreg la o mâncare și nu mă puteam sătura!..

Săracul răspunse:

-Fiindcă mâncai singur. Acum, vezi, dacă dai și altora, ai saț.

Năzdrăvanul

Era odată un om năzdrăvan. Mâncase odată un șarpe alb și știa tot ce-i pe lume, chiar și limba păsărilor și a dobitoacelor o putea înțelege. Odată venea el călare cu femeia lui de la un drum, iar calul zise către iapă pe care mergea femeia lui:

-Hai mai repede, incă eu ce repede merg.

-Tu mergi repede, îi zise iapa, că tu duci numai un suflet cu tine, dar eu duc trei: pe stăpâna mea, copilul dintr-însa și mânzul din mine. Atunci omul râse în hohote.

-Ce râzi, bărbate? zise femeia.

Ia râd și eu.

De ce râzi, spune-mi, să știu și eu?

Ța-aș spune, dar nu am voie să-ți spun..

-Ea nu-l credea. Musai trebuia să-i spună și pace.

-Eu ți-oi spune, zise bărbatul, dar să știi că, imediat cum ți-oi spune, voi muri. Au ajuns ei acasă. Ea o ținea una și bună, ca să-i spună. Atunci el i-a zis să-i pună de scăldătoare, să fie totul gata când are să moară. Ea îl ascultă și le pregăti pe toate. Iată că veni cucoșul în tindă și zise:

-Prost mai ești, stăpâne, tu ai numai o femeie și vrei să mori pentru ea, dar eu am douăzeci și pe toate le amăgesc cu un grăunte. Ia arată-i femeii biciul în cui și nu te-a mai întreabă. A zis bărbatul că bine-l învață cucoșul. La ce bun să-și deie viața pentru dânsa, dacă ea vrea ca el să moară? Și i-a arătat biciul în cui, că a zis că așa trebuie să facă înainte de a-i spune, până ce femeia a priceput și nu a vrut să mai știe nimic, numai s-o lese în pace. Și astfel cucoșul l-a scăpat de la moarte.

August

Vulpea și mierla

O vulpe a căzut odată într-o groapă, deasupra gropii era un copac, iar încopac își făcea cuibul o mierlă. Vulpea stătea în groapă și nu-și lua ochii de la mierlă. Într-o zi o întreabă:

-Mierlă, mierliță, ce faci?

-Fac cuib.

-La ce-ți treuiește?

-Să scot pui.

-Mierlă, dă-mi ceva de mâncare, că de nu, o să-ți mămânc puii. Bietei mierle i s-a strâns inima ghem. S-a dus în sat și i-a adus o găină. Vulpea a mâncat găina și iar a întrebat:

-Mierlă, mierliță, m-ai ospătat?

-Te-am ospătat.

-Acum, zice, dă-mi apă să beau! Mierla s-a întristat. Nu știa cum să-i potolească vulpii setea. S-a dus fuga în sat și i-a adus apă. Vulpea a băut și a întrebat?

-Mierlă, mierliță, m-ai ospătat?

-Te-am ospătat.

-Apă mi-ai dat?

-Ți-am dat.

-Acum scoate-mă din groapă! Mierla nu-și afla loc, nu știa ce să facă și cum s-o scotă pe vulpe din groapă. A început să arunce crengi. Așa a aruncat și a tot aruncat, iar vulpea s-a cățărat de pe o creangă pe alta, a ieșit din groapă și s-a tolănit la tulpina copacului.

-Ei, zice, mierlițo, m-ai ospătat?

-Te-am ospătat.

-Apă mi-ai dat?

-Ti-am dat.

-Din groapă m-ai scos?

-Te-am scos.

-Acuma fă-mi chef și veselie. Mierla s-a întristat, s-a amărât, nu știa cum să-i facă vulpii chef și veselie.

-Eu, zice, voi merge în zbor, iar tu ea-o repede pejos și ține-te de mine. Mierla a zburar în sat și s-a așezat pe o poartă. Vulpea s-a oprit lângă poartă. Mierla a început să cânte și să cuvinte:

-Mătușă, mătușă, dă-mi cozonac! Mătușă, mătușă dă-mi cozonac! Copiii au auzit, au strigat care mai de care și au pus vulpea pe fugă.

Țăranul și ursul

Odată un țăran s-a dus la câmp să semene ridiche. Când ara țăranul țărină, s-a apropiat de dânsul un urs.

-Plugarule, o să te rup în bucăți.

-Nu mă rupe, ursule, mai bine hai să semănăm împreună ridiche. Ce va crește pe pământ va fi a tău, iar rădăcinile mi-or rămânea mie.

-Bun, făcu ursul, iar dacă ți-a da în gând să mă amăgești, nu mai ai ce căuta în țărină. Spunând acestea, ursul s-a dus în drumul lui. Ridichea a crescut frumoasă, mare. Spre toamnă țăranul a venit să sape ridichea. Ursul a ieșit și el din tufiș:

-Hai, țărane, să împărțim ridichea, dă-mi ce mi se cuvine.

Hai, ursule, să facem împărțeala, tu ia ce a crescut de asupra pământului, iar ridichea a încărcat-o în căruță și s-a pornit la târg s-o vândă. Ursul îi iese țăranului înainte și-l întreabă:

-Unde te duci, mai țărane?

-Mă duc la târg să vând rădăcinile.

-Dă și mie niște rădăcini, să le încerc gustul. Țăranul i-a dat o ridiche. Ursul a mâncat-o și a mormăit:

-E-e! Țărane, m-ai păcălit! Rădăcinile tale sunt gustoase. De azi înainte să nu te văd în pădure după lemne, că-ți rup picioarele. Al doilea an țăranul a semănat ogorul cu secară. Când a venit la secerat, ursul stătea în țărină și-l aștepta.

-Acum, țărane, nu mă înșeli tu pe mine, dă-mi partea mea. Țăranul i-a răspuns:

-Facă-se voia ta, ursulețule, ia tu rădăcinile, iar eu oi lua ce-a crește deasupra. Au secerat secara. Țăranul i-a dat ursului miriștea cu tot cu rădăcină, iar secara a încărcat-o în căruță și a dus-o acasă. Ursul s-a muncit, s-a chinuit să facă ceva din miriște, dar n-a putut face nimic. De atunci s-a supărat ursul pe țăran și trăiesc și astăzi în dușmănie.

Leul, știuca și omul

Odată, pe malul unui râu, știuca sfătuia cu leul, iar omul stătea mai la o parte și-i asculta. Știuca, zărind omul, îndată s-a scufundat în apă.

-De ce te-ai scufundat?

-Am văzut un om.

-Ei și ce?

-Omu-i hâtru. 

-Ce ființă mai este și omul acesta? a întrebat leul. De l-aș întâlni, pe data l-aș mânca. S-a pornit leul să caute omul. Merge el, merge și se întâlnește cu un băiețel.

-Tu ești om?

-Ba, zice, încă nu sunt om. Eu sunt băiețel. Trebuie să mai treacă multă vreme până voi fi eu om. Leul nu i-a făcut nimic, l-a ocolit și s-a dus mai departe. Merge, merge, și se întâlnește cu un moșneag.

-Tu ești om?

-Nu, preamărite leu! Am fost și eu cândva om, iar acum ce om din mine?

-Iaca necaz. Nu pot da de vreun om și pace. A mai mers leul cât a mers și a întâlnit un soldat cu arma la umăr, cu sabia la șold.

-Tu ești om?

Eu sunt om.

-Atunci am să te mănânc.

Nu te grăbi, i-a spus soldatul. Dă-te mai încolo, deschide gura tare și eu mi-oi face vânt drept în gura ta! Leul s-a dat înapoi și a căscat gura. Soldatul a pus arma la ochi și a tras un foc. Apoi a scos sabia din teacă și i-a tăiat leului o ureche. Leul a luat-o la fugă. S-a dus el pe malul apei și știuca l-a întrebat:

-Ai văzut omul?

-L-am văzut, da-i hâtru de n-are margini, i-a răspuns leul. La început nu-l puteam făsi, ba zicea că a fost om, ba că încă nu-i om și până la urmă l-am întâlnit, dar mai bine nu-l întâlneam. Căci mi-a spus să mă dau mai departe de el și să casc gura, după aceea, când m-a scuipat o dată în gură și acum mă frige, apoi a scos limba și mi-a lins urechea de mi-a ciopârțit-o cu totul.

Nu ți-am spus eu că omu-i hâtru?.. 

Capul de iarbă.

Era odată un moșneag și o babă care aveau două fete: și moșneagul avea o fată și baba  iar o fată. Baba n-o putea suferi pe fiica vitregă și într-o bună zi i-a spus moșneagului.

-Să-ți iei fiica și s-o duci unde vrei. Moșneagul n-a avut încotro, a luat fata și a dus-o la pădure. Acolo, în pădure, au dat de o căsuță pustie, moșneagul a lăsat fata în căsuță și i-a spus:

– Stai aici că eu mă duc să tai niște lemne. Moșneagul ce-a făcut? A legat de ușorul ușii o creangă de mestecăn și vântul când sufla, creanga-n ușor bătea, iar fata credea că taica-său taie lemne. Iar el demult era acasă. După o vreme a ieșit din pădure un cap de iapă, fără picioare, fără coadă, s-a apropiat de căsuță și a vorbit:

-Fetiță, fetiță, deschide portița! Fetița a eșit în fuga mare și a deschis poarta. Capul de iapă a intrat în căsuță și a spus:

-Fetiță, fetiță, multă-mă de prag de pe pat. Fetița l-a luat în brațe și l-a mutat de pe prag pe pat. Capul de iapă i-a vorbit:

-Fetiță, fetiță, așterne-mi patul, să mă culc. Fetița a așternut patul, a culcat capul cel de iapă, iar capul i-a spus:

– Intră în urechea mea dreaptă și ieși prin cea stângă. Fata a intrat în urechea dreaptă, a ieșit prin cea stângă și s-a făcut frumoasă ca soarele, ba și mai frumoasă. În vremea asta s-a apropiat de căsuță o trăsură încărcată cu fel de fel de daruri, fata s-a suit în trăsură și s-a dus acasă. Mare a fost mirarea celor de acasă. Fata le-a dus daruri scumpe: și moșneagului, și babei, și fetei babei. Baba i-a spus moșneagului:

-Du-o și pe fata mea unde a fost a ta. Moșneagul nu s-a pus de pricină. A luat-o pe fata babei și a dus-o la căsuța din pădure.

-Tu stai aici, iar eu mă duc să tai niște lemne. Și iar a legat de ușorul ușii o creangă de mesteacăn. Creanga bătea în ușă, iar fata babei se gândea: Moșneagul taie lemne.

După o vreme a venit capul cel de iapă, fără picioare și fără coadă și a strigat:

-Fetiță, fetiță, deschide portița! Fata babei i-a răspuns:

-Deschide- ți-o singură, că nu ești mare cucoană… Capul cel de iapă a intrat în căsuță:

-Fetiță, fetiță, trece-mi peste prag și așterne-mi patul să mă culc. Fata babei unde făcu:

-Eu nici acasă nu aștern patul, dar aici nici atâta.

-Fetiță, fetiță, i-a spus capul de iapă, intră în urechea mea stângă și ieși prin cea dreaptă. Fata babei a intrat în urechea stângă, a ieșit pe cea dreaptă și nu s-a făcut o zână frumoasă, dar s-a făcut o hârcă de babă fără dinți.

Iulie

Cartea Junglei

În adâncul junglei răsună urletul fioros al Tigrului. Găsise un băiețel. Lupii veniră și îl alungară pe Tigru. Băiețelul plângea. Lupii îl luară în grija lor.

La sfatul animalelor, Pantera le-a permis lupilor să îl înfieze.

 – Noi i-am zis Mowgli, răspunseră lupii.

  Băiețelul crescu mare. Ursul și Pantera erau cei mai buni prieteni ai lui Mowgli.

  Într-o zi, Tigrul se întoarse.

 – Nu mă tem, îi zise Mowgli Ursului. Nu-ți face griji.

Odată, maimuțele rele îl răpiră pe Mowgli. se purtară cu el ca și cum ar fi fost jucăria lor.

 – Ajutor! strigă Mowgli.

Pantera sosi la chemarea lui.

Veni și Șarpele. Sâsâia și își ondula trupu-i lung.

Maimuțele se speriară și o luară la fuga.

Mowgli avusese noroc.

Prietenii îl ajutau mereu.

Într-o zi, Tigrul veni la Mowgli și-i zise:

– Acum ești om în toată firea.

Trebuie să pleci din junglă.

Mowgli nu voia să plece.

Se duse și luă o forță.

O ținu îndreptată înspre Tigru, care dădu înapoi. Lupii îl sfătuiră pe Mowgli să plece din junglă.

 Și el se duse într-un sat. Locui într-o colibă și învăța o mulțime de lucruri. Ascultă povești despre oameni.

”Oamenii sunt așa de ciudați”, își zise el zâmbind.

Avea grijă de turma de bivoli.

Într-o zi se întâlni cu prietenii săi din junglă. Lupii îi ziseră:

– Tigrul s-a întors.

Mowgli se duse să-l caute.

Și spuse turmei sale să se repeadă la el. Bivolii îl făcură harcea-parcea cu copitele.

 Astfel scăpară, în sfârșit, de Tigru. Mowgli era liber acum.

– Ești așa de puternic, îi ziseră toți. Tu trebuie să ne fii căpetenie.

 Mowgli nu se mai întoarse în sat. A rămas să trăiască fericit alături de prietenii săi din junglă.

Bucle – Aurii și cei trei urși

Într-o zi frumoasă, o fată pe nume Bucle-Aurii se duse șă se plimbe în pădure. Într-o poeniță dădu peste o căsuță. Bătu la ușă.

 Nu-i răspunse nimeni, așa că deschise ușa și intră. Acolo pe masă se aflau trei castronașe cu terci. fetei îi era așa de foame, încât se apucă să mănânce din castronul mai mare. Era prea fierbinte!

 Custă și din castronul mijlociu. Era prea rece! Dar în cel mititel terciul era exact așa cum trebuia și ea îl mânca pe tot.

Se duse apoi să se așeze undeva. Mai întâi încercă să se așeze pe scaunul mai mare. Era prea tare! Apoi pe cel mijlociu. Era prea moale! Dar scăunelul cel mai mic era numai bun. Însă atunci cînd se așeză, îl rupse.

După ce mâncase atâta, Bucle-Aurii simți că o ia somnul.

Se duse sus să se întindă un pic. Acolo se aflau trei paturi. Pătuțul cel mai mic era numai bun pentru ea și fetița adormi numaidecât. 

În acest timp, Tata-Urs, Mama-Urs și Pui-de-Urs culegeau flori în pădure.

 – Mie mi-e foame, zise Pui-de-Urs.

– Hai să mergem acasă, zise Mama-Urs.

Și când ajunseră acasă, se uitară în jur surprinși.

– Cineva mi-a mâncat toată mâncarea, se plânse Pui-de-Urs.

– Cineva a stat pe scaunul meu, mormâi și Tata-Urs.

 – Cineva a stat ți pe scaunul meu, mormâi Mama-Urs.

 – Cineva a stat la mine pe scaun și mi l-a și rupt, se văită Pui-de-Urs.

 Se duseră repede sus.

 – Cineva doarme la mine în pat, zise Pui-de-Urs.

 Atunci Bucle-Aurii se trezi.

Scoase un țipăt de spaimă văzându-i pe cei trei urși. Sări din pat și o rupse la fugă pe scări.

Cei trei urși fură așa de surprinși, încât nu spuseră o vorbă.

 – Stai să te joci cu mine, strigă Pui-de-Urs după ea. 

Dar Bucle-Aurii fugea ca din pușcă. Cei trei urși porniră în grabă și ei după ea.

– Vino înapoi, zise Tata-Urs.

– Mai servește niște terci, strigă și Mama-Urs.

 – Stai să te joci cu mine, strigă Pui-de-Urs.

 Dar Bucle-Aurii fugea de mânca pământul.

Pui-de-Urs se întrista.

Mama-Urs îl luă în brațe și zise:

– Am să-ți fac alt terci.

Și Pui-de-Urs zâmbi.

Peter Pan

Într-o noapte, Peter Pan a intrat pe fereastra casei familiei Darling și i-a invitat pe cei trei frați să meargă în țara de nicăieri.

– Dacă vă gândiți la lucruri frumoase, ajutați de pulberea Zânei Clopoțica…

Veți zbura! Le-a spus el.

Și era adevărat! 

Au zburat, au zburat, și au ajuns în țara viselor.

Wendy și frații ei trăiau fericiți. Dar Clopoțica, geloasă pe fetiță, a hotărât să scape de ea…

…Așa că i-a convins pe copiii pierduți s-o alunge de acolo.

Wendy

A avut noroc și Peter a prins-o în brațe înainte de a cădea pe pământ.

Fata a câștigat repede dragostea copiilor pierduți, cărora le citea povești frumoase.

Peter și prietenii săi trăiau o aventură după alta. Într-o zi, căpitanul Hook a răpit-o pe fiica marelui șef indian.

Peter a sosit tocmai la timp; el a eliberat-o pe fată și l-a aruncat în mare pe căpitan.

Între timp, copiii pierduți, Wendy și frații ei erau răpiți de pirații lui Hook.

Când Peter s-a întors, n-a mai găsit-o decât pe Clopoțica, dar aceasta fusese otrăvită de pirați.

Peter i-a eliberat pe prietenii săi și i-a forțat pe pirați să-și abandoneze corabia, urmăriți îndeaproape de fiorosul crocodil.

Wendy nu l-a uitat niciodată pe Peter Pan.

Mulți ani mai târziu, fiica ei visa că într-o zi Peter îi va face o vizită.

Frumoasa și Bestia

A fost odată un negustor care trăia cu fiica lui, frumoasa, în mijlocul pădurii. În timpul uneia dintre călătoriile sale, pe tatăl frumoasei l-a prins noaptea în pădure și el s-a rătăcit. S-a lăsat purtat de calul său și a ajuns la un castel misterios, unde și-a petrecut noaptea. Înainte de a părăsi castelul, bătrânul a rupt un trandafir pentru fiica lui. Deodată, a apărut o creatură oribilă. Era stăpânul locului!

– Pentru îndrăzneala ta, vei rămâne prizonierul meu! a exclamat furios monstrul. Atunci și-a făcut apariția la castel frumoasa, care își căuta tatăl. Aflând ce s-a întâmplat, fata s-a oferit fără șovăială să rămână prizonieră în locul tatălui ei. Timpul a trecut și între ei s-a legat o strânsă prietenie. Într-o zi, frumoasa a cerut să meargă să-și vadă tatăl.

– Nu pot să te refuz, i-a spus Bestia, dar întoarce-te repede, altfel o să mă îmbolnăvesc de tristețe. Mai multe zile în șir, fata și-a îngrijit tatăl, care era foarte bolnav. Când s-a întors, a descoperit că monstrul nu-i putuse îndura absența. Atunci frumoasa și-a dat seama ce mult îl iubea și, sărutându-l, i-a șoptit:

– Nu muri, o să mă căsătoresc cu tine! 

Pe loc, Bestia s-a transformat într-un prinț chipeș.

Puterea dragostei rupsese vraja!

Iunie

Ursul și baba

O babă s-a dus odată la pădure după lemne. Un urs s-a repezit la dânsa și a mormăit:

-Mătușă, o să te mănânc.

– Nu mă mânca, ursule, că ți-oi da miere cât îi cere. Ursul a lăsat baba în pace. În altă zi s-a dus baba la pădure. Ursul a prins-o și i-a spus:

-Baba, o să te mănânc.

-Nu mă mânca, că ți-oi da un cojoc și-i sta iarna ca la foc.

-Bine

Mai după aceea iar s-a dus baba după lemne, ursul i-a și ieșit în cale.

-Babă, vreau să te mănânc.

-Nu mă mânca, ursule, că ți-oi da vin cu prescure.

Ursul i-a dat drumul babei să se ducă. Iată vine usrul la căsuța babei și bate la ușă:

-Mătușă, mătușă, dă-mi miere.

-Mierea e în ulcior după ușa cu zăvor.

-Iar vine ursul și bate la ușă.

-Mătușă, dă-mi cojocul.

-Cojocul mie-mi trebuiește, când e frig și viscolește.

A mai așteptat ursul oleacă și iar a bătut:

-Mătușă, mătușă, dă-mi vin cu prescure.

-Mai mult nu vine baba la pădure.

Iepurele lăudăros

Într-o pădure îndepărtată trăia odată un iepure. Vara trăia-huzurea, iar când se lăsa iarna, o ducea vai și amar. Trebuia să se ducă pe la stogurile oamenilor să fure ovăs. Odată s-a dus el la niște stoguri, a întâlnit o turmă de iepuri și a prins a se lăuda:

-Nimeni dintre voi n-are mustăți mai răsucite, urechi mai lungi și picioare mai vânjoase ca ale mele, eu de nimeni nu mă tem! Iepurii s-au dus la Stana Ciora și l-au pârât pe lăudăros. Stana Cioara s-a pornit în căputarea lăudărosului și l-a găsit sub un trunchi. Iepurele s-a speriat.

-Stană Cioară, de acum înainte n-o să mă mai laud!

-Dar cum te lăudai tu?

-Spuneam că nimeni n-are mustați mai răsucite, urechi mai lungi și picioare mai vânjoase ca ale mele. Cioara l-a apucat de urechi și l-a scuturat binișor.

-Mai mult să nu te lauzi!

Odată stătea ciora în par, iar niște câini au prins-o și vroiau s-o sfârtece. Iepurele a văzut și s-a gândit:

„Oare cum aș face s-o ajut pe biată cioară?”

A ieșit el pe un pisc și stătea cu urechile bourate. Câinii l-au zărit, au lăsat cioara și s-au pornit după iepure. Cioara a zburat și s-a așezat iar pe gard. Iepurele a scăpat de câini. După aceea cioara l-a întâlnit și i-a spus:

-Astăzi, iată, ești viteaz și nu te lauzi cum te lăudai altă dată!

Vulpea și țapul

O vulpe fugea pe o costișă tot uitându-se la un corb și căzu într-o fântână. În fântână cee nu era apă multă ca se înece, dar puțină ca să poată ieși. Vulpea se văieta jale și durere. Un țap a trecut pe acolo țanțos, scuturându-și barba, boncăluind cu coarnele și când s-a uitat în fântână, a dat cu ochii pe vulpe.

-Da ce faci, cumătră vulpe, acolo? a întrebat el

-Ia mă mai odihnesc și eu, bădiță, i-a răspuns vulpea. Sus e cald și eu, uite, unde am dat de răcoare. Aici bine! Și apă rece este cât îți poftește sufletulȚapul era însetat și a întrebat:

-Și zici că-i bună apa?

-E foarte bună! a răspuns vulpea, e limpede și rece. Sai încoace dacă vrei, că este loc pentru amândoi.  Țapul cel zălud a sărit în fântână și era cât pe ce să strivească vulpea.

-Vai, bărbosule, nici nu te duce capul cum să sari, m-ai stropit din cap până-n picioare! L-a ocărât vulpea și i-a sărit în spinare, din spinare i s-a urcat pe coarne, iar de pe coarne a ieșit afară. Țapul rănăsese în fântână și era cât pe ce să-și deie sufletul de foame. Cu mare greu l-au făsit păstorii, l-au apucat de coarne și l-au scos afară.

Războiul ciupercilor

În vremea veche, demult tare, de când nici mintea nu ține, Mazăre-împărat ducea război cu ciupercile. Ciupercă-vodă a scris hârtii și a trimis în ciupercă-rii să vină ciupercile câte sunt, toate de pe pământ. Când s-au strâns ciupercile, Ciupercă-vodă le-a vorbit așa:

-Ciupercii albe, crescute la răcoare, neatinse de soare, gătiți-vă să mergeți la război!

Ciupercile albe au dat înapoi:

-Nu mergem la război, căci suntem neam de ciocoi.

-Și zbârciogii s-au opus:

-Nu ne lăsăm de răzășie, ca să mergem la bătălie!

-Haideți voi, gălbiori, cu mine la război.

Gălbiorii i-au răspuns:

-Suntem mulți gălbiori, dar bătrâiori, nu mergem la război!

-Ghebele de asemeni s-au opus:

-Suntem nalte, săgeata ne răzbate! Nu mergem la război!

-Săriți, bureți, câți sunteți, să mergem la război!

-Suntem bureți. odată băieți! Așa vrem noi, să mergem la război!

Mai

Vulpea și struguri

A fost odată o vulpe splendidă, cu coada roșcată, care poftea nu numai la iepuri și găini, dar și la fructe. În mod deosibit, îi plăceau la nebunie struguri și, într-o zi, trecu din întâmplare pe lângă o vie. „Îmi lasă gura apă! Simt că-mi vine să leșin” , își spuse ea, văzând toate acele șiruri de vie încărcate cu ciorchini de struguri negri și parfumați. Așa că, dacă mai înainte nu-i fusese foame, acum îi era cu siguranță. Bucuroasă, vulpea își întinse labele spre strugurii copți, dar nu reuși să atingă nici măcar o bobiță. Încearcă să sară pe labele din spate, dar nici așa nu ajungea. Atunci își făcu un salt mare. Niciuni rezultat. Ciorchinii se aflau prea sus. Văzând scena, o cioară începu să-și bată joc de vulpe: „Cronc, cronc! Vulpea cea hoață nu ajunge la struguri, cra, craa, cra, cra,” fredona fals cioara. „Dar nu vreau deloc strugurii ăștia! Nu vezi că sunt acri? Voi veni, poate, să gust când vor fi copți”, răspunse vulpea și plecă cu capul sus, dar cu coada între picioare și cu burta goală.

Șoarecele sub hambar.

A fost odată un șoricel grăsuț, care locuia sub un hambar. Spre norocul său, în podeaua hambarului era o găurică, prin care cădea câte un bob în căsuța lui. „Eu nu știu ce înseamnă foamea, pentru că hrana îmi plouă prin acoperiș”, se fălea șoricelul în fața prietenilor săi. „Știți ceva? În seara asta sunteți cu toții invitații mei la cină”, adăugă el orgolios. Apoi, întorcându-se acasă, începu să ronțăie mica spărtură ca s-o lărgească și, astfel, să cadă mai mult grâu pentru petrecerea sa. Dar, la ora cinei, șoricelul și prietenii săi nu găsiră nici măcar un bob de grâu. Stăpânul observase gaura, acum mai mare, și o astupase. „Cine nu se mulțumește cu puțin pierde mai mult”, spune proverbul și șoricelul lacom a învățat asta pe pielea lui.

Vulpea și barza.

A fost odată o vulpe care se împrietenise cu o barză. Într-o zi, se gândi ea să-și invite tovarășa la masă și să-i pregătească o farsă. Gati o ciorbă gustoasă pe care o turnă în două farfurii întinse și își întâmpină astfel musafira:

Poftește, draga mea! Am pregătit o ciorbă de broaște, să vezi ce bună e!

-Mulțumesc, răspunse bucuroasă barza.

Dar, brusc, înțelese gluma. Nu putea să bea zeama cu ciocul ei lung din farfuria prea întinsă. Așa că nu-i rămase decât să accepte situația, apoi găsi repede o scuză să plece. 

Vulpea, grijulie, se grăbi să-i spună:

-Ce rău îmi pare! Rămâne pe altă dată!

Barza însă vru să-i întoarcă „binele” și îi zise:

-Data viitoare te voi invita eu!

În curând, vulpea îi întoarse vizita berzei!

-Am găsit niște raci de râu în vin alb, spuse barza, bucuroasă s-o vadă pe vulpe sosind.

Vulpea, simțind deja gustul extraordinar al delicateselor, își apropie botul de vasul pe care i-l întindea barza. Dar, oricât se strădui, nu reuși să guste mâncarea, căci botul nu-i intra în deschizătura prea îngustă a urciorului.

În acea seară, gândindu-se la mâncarea neatinsă, biata vulpe își spuse resemnată:

„După faptă și răsplată!”

Vrăbioul supărăcios.

Cică odată vrăbioiul s-a supărat foc pe vrăbiuță, a intrat în casă, s-a culcat pe cuptor și stătea, nici nu bea, nici nu mânca, nici un cuvânt nu scotea. Vecinii intraseră în grijă. Ce o fi făcând oare vrăbioiul? Unde mai pui că fără vrăbioi le era și lor urât. Cucoșul a venit și a bătut la ușă:

-Cioc-boc, cioc-boc! Acasă-i vrăbioiul?

-Acasă, trage de moarte cu aripile lăsate, s-a vaietat vrăbiuța.

Și ce boală are?

-Gâtișorul îl doare.

-Vai, vrăbiuță, zboară pe șes, strânge ovăs, fierbe-l în oală, fă-i oblojeală și scapă-l de boală.

-I-am făcut, cumătre, i-am făcut, dar nu-i ajută, mai rău durerea-l apucă. Mai apoi a venit corbul-pasăre neagră și a întrebat:

-Cumătră, acasă-i vrăbioiul?

-Acasă, stă în așternut cu aripile-n pământ.

-Și ce-l doare?

-Îl doare în piept și-n spinare.

-Mergi, cumătră, la câmpul cu pelin, rupe un fir și fă-i scăldătoare, să-i treacă boala din piept și din spinare.

-I-am făcut, cumătre, cum nu i-am făcut, dar în loc să-l slăbească, l-a prins durerea și-ntr-o coastă. La urmă a venit pitpalacul și a întrebat:

-Cumătră, acasă-i vrăbioiul?

-Acasă, zace de moarte cu aripile lăsate.

-D ce-l doare?

-Tălpile la picioare.

-Mergi, cumătră, mîine dimineață, pe rouă și ceață, după mintă creață, strânge floare cu floare și fă-i scăldătoare, să-i treacă durerea din picioare.

-I-am făcut, cumătre, i-am făcut, dar nu-i folosește, mai rău se îmbolnăvește. I-a trecut vrăbioiului supărarea, nu mai vroia să fie scăldat, nu mai vroia să fie vindecat, a zburat pe acoperișul case și a strigat în gura mare:

-Sunt viu! Sunt viu! Cirip-cirip! Am de toate! Nu mă plâng de sănătate!

Aprilie

Leul și musculița.

A fost odată o musculiță, care, apropiindu-se de un leu, începu să-l sâcâie:

-Pleacă de aici! bobmbăni leul!

-De ce ar trebui să plec? răspunse supărată musculița. Oi fu tu regele pădurii, dar nu ești regele aerului, iar eu sunt liberă să zbor pe unde am chef și să mă așez unde am chef!

Și, cu aceste cuvinte, se duse să-i gâdile o ureche. Leul își tase o labă în speranța că o va prinde și o va strivi, dar musculița zbură sprintenă, lăsându-l amețit și, puțin mai târziu, începu din nou să-l sâcâie și mai abitir decât înainte.

În ciuda staturii și a forței sale, leul nu reușea să prindă dușmanul mărunțel, care îi spuse victorios:

-Ai văzut, rege al pădurii? Ai fost învins de o musculiță ca mine! Ha! Ha!

Multumită de isprava ei, musculița zbură mai departe. Dar nu văzu pânza de păianjen din apropiere și se pomeni prinsă în capcană de un păianjen uriaș.

-Pfiu! Doar o musculiță prăpădită! spuse această, înfulecând-o. Tot mai bine decât nimic! Iată cum sfârși cea care-l învinsese pe leu!

Leul și șoricelul.

A fost odată un șoricel care, din greșeală, trezi din somn un leu. Leul, furios, puse laba pe el să-l mănânce.

– Vă rog să mă iertați, o să-mi plătesc greșala, spuse șoricelul. Leul izbucni în râs:

-Ia te uită! Ia te uită! Un șoarece care crede că poate face o favoare unui leu! Bine, bine, ești liber! Câteva zile mai târziu, leul căzu într-o capcană, prins într-o plasă deasă în care nu se putea mișca! Până aici îi fusese! Dar, pe neașteptate, auzi un glăsitor:

-Măria Ta, ai nevoie de ajutor?

-Ah! Tu ești! Din păcate, nu poți face nimic pentru mine… zise leul.

-Ba poot să rod plasa! îl întrerupse șoricelul.

Și, cu dinții lui tăioși îl eliberă pe leu.

-Aveai dreptate, prietene! Niciodată un animal atât de mare și puternic ca mine nu i-a fost atât de recunoscător unui animal așa de mic precum ești tu, îi spuse leul, mulțumindu-i.

Iepurele și țestoasa.

A fost odată un iepure care se tot lăuda că aleargă mai repede decât oricine și o tot luă în râs pe țestoasă. Până când, într-o bună zi, această, sătulă de glumele lui, îi spuse:

Cine te crezi? Și tu poți fi întrecut!

Iepurele izbucni în rîs:

-Nu cumva vrei să te iei la întrecere cu mine?

Țestoasa, înfuriată de atâta aroganță, acceptă provocarea. A doua zi în zori, se întâlniră la linia de start, ca să înceapă întrecerea. Iepurele abia se târa, fără chef și somnoros, pe când țestoasa, resemnată, începu cursa. Gândindu-se că broasca e oricum foarte înceată, iepurele hotărî să tragă un pui de somn.

-Du-te sănătoasă, că din patru sărituri te ajung! îi strigă adversarei sale și se culcă.

Soarele începu să coboare spre apus, și țestoasa, care înainta cu greu, ajunse la aproape un metru de linia de sosire. În acel moment, iepurele se trezi brusc, speriat: văzu țestoasa departe, departe și goni nebunește s-o prindă din urmă. Fugind rapid cu labele lui lungi, fu cât pe-aci s-o ajungă. Încă puțin și ar fi reușit! Dar ultima sforțare nu-i mai ajunse, căci țestoasa tocmai ce trecuse linia de sosire.

Bietul iepure! Obosit și umilit, se prăbuși lângă adversara lui, care îl privea zâmbind în tăcere. Apoi din gură ei se auziră aceste cuvinte:

-Cine merge încet merge sănătos și ajunge departe!

Graurul cântareți.

A fost odată un graur care lua lecții de cântat de la sticlete în fiecare zi. Sticletele era un profesor bun, iar graurul, un elev silitor. Așa că, într-o seară, animalele se adunară să-l asculte. Graurul începu să cânte și-i înveseli cu trilulire sale pe locuitorii pădurii. Dar, într-o noapte cu lună plină, o privighetoare îi fermecă pe toți, mai mult decât graurul, cu cântatul ei tulburător, plin de triluri dulci și triste. Graurul fu și el vrăjit. La sfârșit, toți o ridicară în slavi pe privighetoare, ca pe o regină, pentru cântecul ei frumos. Graurul se întoarse rușinar la cuibul său. Cât de mult i-ar fi plăcut să cânte ca privighetoarea! În zilele următoare, se pregăti pe ascuns să imite trilul acela atât de difirit de al lui. Într-o  seară, i se păru că felul lui de a cânta se schimbase și-i invită pe toți să-i asculte concertul. Însă, când începu să cânte, animalele, care cunoșteau cântecul său vesel, fură dezamăgite și nu recunoscură în trilurile ce ieșeau din ciocul lui nici sunetele gingașe ale privighetorii. Încet-încet, începură să plece. Broasca, ultima rămasă, strigă și ea:

-Destul! și o zbughi cu o săritură.

Bietul graur își dădu seama că rămăsese singur. A doua zi, deznădăjduit, zbură la sticlete.

-Unde am greșit, maestre? îl întreabă trist.

-N-ai nevoie să imiți privighetoarea. O să-ți prindă bine lectia asta! Trebuie să ai încredere în cântecul tău, căci asta vor să audă prietienii tăi de la tine!

Mulțumindu-i, graurul zbură spre cuibul său. Înțelese că primim prețuire numai pentru ceea ce știm să facem foarte bine.

Martie

Calul și lupul.

A fost odată un cal care păștea pe o pajiște. Un lup înfometat care trecea pe-acolo, văzându-l, simți cum îi lasă gura apă: „Ce cal frumos! Cât de gustoasă trebuie să-i fie carnea! Păcat că e așa de mare! Dar poate că, printr-un șiretlic, aș putea să-l răpun…” Fiind de-acum aproape, lupul încercă să-și dreagă cât mai bine glasul, ca să fie cât mai plăcut, și începu:

Bună ziua, domnule cal! Văd că aveți poftă de mâncare. Și totuși vă găsesc cam palid.. Calul, cu gura încă plină, răspunse:

-Palid?! Nu, nu vă faceți griji, sunt alb cu pete cenușii de la natură! Lupul, care între timp îi dăduse ocol, ca să vadă mai bine din ce parte să-l atace, se prefăcu a nu înțelege și continuă:

-Poate nu știți, dar eu sunt vraci și vă pot vindeca! Credeți-mă, dați-mi voie să vă consult! În fața stăruinței lupului, calul începu să devină bănuitor și hotărî să fie cu ochii în patru. Așadar, când lighioana se apropie, el exclamă:

-A, da! Acum îmi amintesc, am o durere la piciorul din spate.. un fel de umflătură..

Fără să stea pe gânduri, lupul se apropie de copită, și calul îi trase o lovitură care-l azvârli hăt departe.

-Mai vreți să mă consultați, domnule doctor? auzi lupul, încă năucit de pe urma loviturii.

-Nu, nu, mulțumesc! Ajunge pentru astăzi! răspunse lupul și o șterse cu coada între picioare…

Cocoșul, pisica și șoricelul.

A fost odată un șoricel care trăise mereu închis între patru pereți, așa că într-o bună zi hotărî să iasă în lume. Merse el ce merse și, într-o seară, ajunse aproape de casa unui țaran și hotărî să arunce o privire în gospodărie. Se apropie de curte și văzu în fața lui două animale necunoscute. Primul avea o blană moale și moțăia rezemat de zid. Celălalt era acoperit de pene și avea un aer arțăgos și fioros.

-Ce mai faceți, domnule, domnule..? începu șoricelul, dând să-l salute pe animalul cel ciudat. Dar acesta își umflă pieptul și scoase din gâtlej un răsunător „Cucuriguuu!” Șoricelul, înspăimântat de fiară îngrozitoare, o șterse cât putu de repede. Văzu o gaură în perete și se ascunde acolo. Dinăuntru, trei fețe uluite îl priviră fiz, în tăcere, întrebându-l:

-De unde vii?!

-Vin de foarte departe, răspunse el. Dar voi cine sunteți?

-Noi suntem șoareci de țară. Povestește-ne viața ta! Șoricelul le povesti și le descrise întâlnirea cu cele două animale din curte, unul frumos și blând, iar celălalt, iar cu pene și fioros. Cei trei șoareci izbucniră în râs.

-Cel care te-a speriat era doar un cocoș. N-ai de ce să te temi de el! Celălalt însă, care ți părea frumos și bun, este un motan, dușmanul nostru de moarte. După cum vezi, nu trebuie să ne încredem întotdeauna în aparențe!

Lupul și cocorul.

A fost odată un lup fioros, care fu pedepsit de propria-i lăcomie. Pe când înfuleca un mielușel, i se prinse un os în gât. Deznădăjduit, căci nu mai putea înghiți deloc, dihania se duse la cocor, cel mai bun vraci din zonă, după ajutor.

-Te rog, ajută-mă și vei primi o răsplată frumoasă! îi spuse el cocorului pe un ton binevoitor. Cocorul mai întâi se temu, din cauza faimei proaste a lupului, dar, în cele din urmă, poate din cauza răsplatei promise, se lăsă convins. Atunci lupul deschise botul, și cocorul își vârî capul și îi scoase osciorul din gât cu ciocul lui lung. Pacientului nu-i venea să creadă: osciorul nu mai era acolo, și el redevenise cel dinainte! Atunci cocorul spuse:

Ai văzut cât sunt de priceput? Iar drept răsplată.. Lupul îl întrerupse pe un ton amenințător:

-Răsplată?! Eu ar trebui să primisc de la tine o recompensă pentru că ți-am cruțat viața în timp ce erai capul în gura mea! Cocorul înțelese că de la un lup atât de rău nu putea să se aștepte la ceva mai bun și hotărî în sufletul lui că din acea zi nu va mai îngriji decât bolnavi care nu puteau fi o primejdie pentru el.

Racul și bâtlanul.

A fost odată un bâtlan bătrân care trăia într-o baltă și, cum era înaintat în vârstă, cu greu își mai făcea rost de hrană. Atunci se gândi el la un vicleșug. Se duse la lac, despre care se știa că era cam gură spartă, și-i povesti cu teamă în glas:

-Am auzit de la niște păsări, prietene cu mine, că pescarii de pe lac vor veni în curând să prindă toți peștii din baltă.. Racul intră în apă și răspândi vestea cea tristă printre pești. Aceștia, îngrijorați, cerură sfatul racului, care se întoarse la bâtlan. Bătrâna pasăre se prefăcu că se gândește îndelung și apoi răspunse:

-Ar fi o soluție. I-aș putea duce eu în cioc într-o baltă ascunsă în pădure. Dar oare peștii vor avea încredere în mine? Poate pentru că erau prea speriați de pescari, peștii se învoiră, și bâtlanul începu să facă drumuri de la baltă la pădure. Racul însă își dădu seama că, după primile ture, în care fusese foarte rapid, bâtlanul zbura mult mai încet, iar burta îi era mai rotunjită decât de obicei. Când toți peștii fură mutați din baltă, bâtlanul îl întrebă pe rac:

-Dar tu nu vrei să fii salvat?

-Ba da! răspunse acesta. Dar voi sări în spinarea ta, ca să nu-ți atârn prea greu în cioc. Apoi, în zbor, adăugă:

-Și n-am să mă desfac de gâtul tău până când nu voi fi siguranță. De atunci, racii și bâtlanii nu se înțeleg deloc și caută să nu se întâlneasă unii cu alții.

Februarie

Vulpea și strugurii.

A fost odată o pădure unde trăia o vulpe foarte șireată și lacomă. Cu timpul, cum pustiise aproape tot locul de pradă, fu nevoită să-și caute de mâncare pe lângă casele oamenilor. Prima dată avu noroc, găsi un coteț cu gardul jos și crezu că-l poate prădui după pofta inimii. Se apropie de gard, făcu o săritură lungă și nimeri printre găini. Acestea se repeziră unde vedeau cu ochii, zburătăcite. Pusese deja laba pe una, când simți o lovitură ascuțită în coaste. Cineva o lovise cu o piatră.

-Jivină afurisită! În sfârșit, te-am prins! țipă un bărbat. Vulpea dădu din nou să sară peste gard, dar de spaimă, nu reuși decât la al doilea salt. Rănită, chinuiră de durere, fugi în pădure, simțind și mai cumplit ghearele foamei. Deasupra ei, zări o viță-de-vie din care atârnau niște ciorchini mari, copți. „În lipsă de altceva..”, se gândi vulpea și sări să apuce câțiva struguri, dar nu reuși să-l atingă. Mai sări o dată, dar zadarnic! Strugurii nu puteau fi culeși.

-Cra! cra! cra! rânji o cioară în văzduh, râzând de vulpea dezamăgită.

-Strugurii ăștia sunt prea acri! O să mă întorc când s-or coace! spuse vulpea cu glas tare și, umflându-și pieptul ca să-și dea importanța, se îndreptă spre pădure.

Un clopoțel pentru pisica.

A fost odată un motan mare, care semăna spaima printre șoarecii care locuiau în pivnița de la fermă. Așa încât, într-o bună zi, neamul șoricesc hătărî să facă o adunare, ca să decidă cum să-i vină de hac. Cum cotoiul lipsea pentru un timp de acasă, toți șoarecii, cu mic, cu mare, se adunară la locul stabilit. Crezând că poate să rezolve problema, fiecare dintre ei propunea soluții care nu se puteau realiza. Într-un târziu, un șoarece despre care se spunea că e mai înțelept decât alții se cățără pe un felinar și, sunând dintr-un clopoțel, ceru să se facă liniște. Toți tăcură ca să-l asculte.

-Vom agăța clopoțelul de coada pisicii, așa că, oriunde va fi, își va trăda prezența, și noi vom avea timp să fugim! Cuvintele înțeleptului fură primite cu aplauze și toți îl felicitară pentru idee. Dar șoarecele agită din nou clopoțelul ca să pună capăt zarvei.

-Acum mai trebuie doar să hotărâm cine îl va agăța de coada pisicii! Peste încăpere se lasă tăcerea. Nu se găsea nimeni care să aibă atâta curaj.. Adesea e ușor să avem idei bune, dar mult mai greu se găsesc cei să le pună în practică.

Maimuța rege.

A fost odată o pădure în care animalele trăiau fericite sub domnia înțeleptului leu. Dar, într-o zi blestemată, regele muri, și animalele hotărâră că urmașul lui avea să fie numai acela căruia coroana îi va sta bine pe cap. Așa că o încercară mulți, dar nimanui nu-i venea bine. Apoi o maimuță jucăușă luă coroana și începu să facă tot felul de giubușlucuri: mai întâi și-o puse în jurul mijlocului și dansa, apoi, așezată pe pământ, o învâti cu laba piciorului. Distrate de năzdrăvăniile maimuței, animalele hotărâră să-i lase ei coroana și o aleseră rege. Numai vulpea nu fu de acord:

-Un animal atât de prostănac nu poate fi regele nostru, se împotrivi ea. Câteva zile mai târziu, vulpea, hotărâtă să se răzbune, găsi o capcană pe care oamenii o puseseră în pădure ca să vâneze și o mută sub copacul unde trăia maimuța. Acoperi capcana cu frunze uscate, făcu rost de un ciorchine de banane și îl cheamă pe rege:

-Sire, aș dori să vă dăruiesc aceste banane, de ce nu coborâți să le luați? Maimuța veni în grabă, dar capcana cu dinți mari se închise și o prinse.

-Ia uitați-vă la regele nostru cel netot! Nu știe să se ferească nici măcar de o capcană! strigă vulpea, adresâdu-se celorlalte animale. Așa se face că maimuța cea fără minte fu detronată și, de atunci, animalele din pădure nu mai avură rege.

Boul  și broasca.

A fost odată o broască îngâmfată, care se credea mai grozavă decât suratele ei. Dacă săreau, ea încerca să sară mai sus decât toate, dacă se aruncau în apă, ea voia să fie cea dintâi care se scufunda. Ce mai, voia să fie prima în toate! Într-o zi, aproape de balta lor veni să se adape un bou mare, și broaștele se apropiară să vadă animalul uriaș.

Cât e de mare! spuse una dintre ele. Iar alta exclamă:

-Ca să facem o broască așa de mare ca el, am avea nevoie de o mie de-ale noastre! Ascultând spusele celorlalte, broasca cea îngâmfată comentă:

-Nu mi se pare chiar așa de mare! Și eu pot ajunge ca el. Și începu să-și umfle pieptul. Suratele ei începură să râdă.

-Ia uitați-vă acum! spuse broasca cu un fir de glas, căci își ținea respirația.

-Ești încă mică, îi strigară chicotind suratele.

-Și acum? șopti ea, umflându-se și mai mult.

-Boul e mult mai mare, auzi răspunsul.

Broasca cea trufașă și încăpățânată făcu o ultimă încercare, trase aer în piept cât putu și se umflă, se umflă până când….. buuuuuuuuuuuuuuum! Pielea întinsă îi pocnise. Celelalte broaște, speriate și uluite, se îndepărtară, spunând: 

-Cine vrea prea mult pierde totul…

Ianuarie

Leul merge la război.

A fost odată un leu care se hotărî să plece la război. Își chemă în mare grabă sfătuitorii și le porunci să facă strigare în pădure, ca să adune o armată de animale. Supușii se înfățișară de îndată, și leul începu să împartă porunci:

-Elefantule, tu pentru că ești cel mai mare, vei duce în spinare artileria și proviziile! Vulpe, tu, fiind așa vicleană, mă vei ajuta să studiez planurile de luptă! Maimuțo, tu cea sprintenă, vei fi iscoada mea și vei urmări mișcările dușmanului! Iar tu, ursule, așa puternic cum ești, vei trece peste zidurile fortărețelor dușmane! Printre soldați se numărau măgarul și iepurele. Văzând-i pe cei doi, sfătuitorii dădură din cap a neîncredere.

-Maria Ta, măgarul și iepurele nu prea par că s-ar descurca în luptă, spuseră ei. Leul îl privi îndelung pe măgar și explică:

-Are răget puternic, așa că el va fi goarna care va da semnalul de adunare a trupelor. Apoi se apropie de iepure și adăugă:

-Tu, care alergi mai repede decât toți ceilalți, vei fi curierul meu oficial! La sfârșit, le vorbi tuturor celor prezenți, făcând o declarație solemnă:

-Vedeți bine că în război toți pot fi de folos și fiecare trebuie să ia parte după puterile lui!

Măgarul care se credea deștept.

A fost odată un măgar care se credea deștept. În fiecare zi, stăpânul lui îl lega la o căruță plină de mărfuri. Drumul era mereu același și mergea pe lângă un râu, pănă la un vad, pe unde trebuia să treacă apa ca să continue. Într-o zi, stăpânul se trezi bolnav, dar, cum avea o încărcătură ce nu suferea întârziere, îndrăzni să-l trimită pe măgar singur. Când animalul se întoarse, îl răsplăti cu o porție dublă de nutreț.

-Văd că te descurci foarte bine, așa că de-acum înainte te vei duce mereu singur, îi spuse el. Într-o dimineață, ajungând la rău, măgarul se gândi să scurteze drumul și coborî acolo unde apa era mai adâncă, așa încât se văzu nevoit să înoate. Spre norocul lui, în aceea zi ducea saci cu sare, așa că sarea se topi în mare parte în apă. Greutatea se micșoră, și măgarul reuși cu ușurință să treacă pe celălalt mal.

„Cât sunt de deștept!” își spuse el fericit. „Am găsit o cale să scurtez drumul!” A doua zi, stăpânul umplu carul cu bureți, și măgarul porni ca de obicei la drum. Ajuns pe malul râului, hotărî să o ia tot pe calea cea mai scurtă. Numai că, de data asta bureții se îmbibară cu apă și carul se îngreună atât de tare, încât îl împiedică pe bietul animal să înoate. Oricât de mult se zbătu, măgarul care se credea foarte deștept dispăru în apă, cu tot cu încărcătura lui.

Lupul și mielul.

A fost odată un lup temut de toată lumea pentru puterea și cruzimea lui. Într-o zi, fiarei i se făcu sete și se apropie de râu, când deodată văzu un miel care se adăpa mai jos. „Ce grăsuț e! Trebuie să găsesc o pricină de ceartă, așa nimeni nu va spune că l-am mâncat dinadins”, se gândi lupul, hotărât să-l înfulece. Mielușelul, fără să știe nimic, își cedea de adăpat, când auzi un glas răgușit deasupra lui:

-Hei, tu de colo! Ai murdărit apa din care beau! Luat prin surprindere, micul animal răspunse:

-Iertare, domnule lup, nu aveți dreptate. Eu sunt în josul râului, iar apa coboară, nu urcă! Dar lupul ținea neapărat să-l pedepsească.

-Am aflat că acum șase luni le-ai povestit tuturor că sunt rău! răsună glasul lui.

-Domnule lup, n-am spus așa ceva! de fapt, acum șase luni nici nu mă născusem, zise mielul înfricoșat. Lupul însă nici nu-l lasă să termine și strigă:

-Dacă n-ai fost tu, atunci o fi fost tatăl tău! Și, spunând aceste cuvinte, îl înfulecă.

Cerbul înfumurat.

A fost odată un cerb cu coarne lungi, care era foarte înfumurat. Când se oprea să adape din pârâu, stătea să se privească îndelung în oglinda apei, plin de admirație față de sine. „Cât sunt de frumos! Nimeni nu are coarne mai bogate decât ale mele!” își spunea. Avea picioare lingi și zvelte, dar ar fi preferat să rămână fără unul din ele decât fără podoaba de pe cap. Într-o zi, în timp ce păștea liniștit, auzi o împușcătură îndepărtată și câinii de vânătoare lătrând. Îl cuprinse spaima și o luă la fugă cât de repede putu. Porni în goană pe o potecă din pădure, fără să se uite încotro mergea. La un moment dat, pădurea se deschidea într-un luminiș. „Poate că sunt salvat!” își spuse, acum, că putea alerga liber cu picioarele lui zvelte. Mai avea puțin și ar fi fost salvat într-adevăr, dar, trecând pe sub un copac, coarnele i se încurcară printre ramuri. Cerbul încercă să tragă cu toată puterea, dădu din cap ca să se elibereze, dar copacul îl ținea prizonier, prins în coarnele lui lungi. Câinii se apropiau deja, iar cerbul mai avu timp doar să-și spună:” Cum am putut să cred că cea mai importantă parte a trupului meu sunt coarnele? Picioarele ar fi trebuit să se bucure de prețuirea mea, căci ele au vrut să mă ducă la adăpost, pe când coarnele m-au trădat!”

images

Decembrie

Prietenia copacilor.

Suntem cu bunelul în pădure. Mă uit cum crengile unui copac ating crengile altui copac.

Bunele, copacii nu se supără, când crengile lor se ating una de altă?

Dar tu, când mergi la grădiniță cu Isăieș, ținundu-vă de mâni, vă supărați unul pe altul?

Nu-u-u!

Păi, și copacii din pădure se țin de mâni. Ținându-se de mâini, copacii din pădure dansează la adierea ușioară a vântului. Iar când năvălește furtuna, copacii se strâng și mai tare de mânini, se apleacă unul spre altul, îmbărbătându-se. Nicio furtună încă n-a nimicit vreo pădure.

De ce ? N-are putere?

– Are. Orice furtună este puternică. Dar copacii din pădure, ținundu-se de mâini, își împletesc și rădăcinile.

-Bunele, uită-te la copacul acela uscat. A fost smuls din pământ cu tot cu rădăcini, dar se sprijină în preajma lui i-au întins mâinile, ca el să nu cadă la pământ. Să nu-l doară căderea. Mergem cu bunelul mai departe prin pădure și mă gândesc: „Cât de grijulii sunt copacii din pădure unul față de altul. De aceea pădurea este atât de frumoasă.”

Iarna cea nouă.

Iarna se plimbă pe afară. În jurul ei, geamând, dă târcoale crivețul. Sandu vrea să vadă iarna la față și deschide ușa verandei.

– Închide ușa, îi poruncește mama. Vrei să intre iarna în casă?

– Vreau, zice băiatul. De ce să nu vreau? Altfel n-am să știu cum arată ea, iarna asta! Pe cea din anul trecut am văzut-o, dar pe asta încă nu.

-Foarte bine, spune mama. Dacă vrei să vezi iarna, îmbracă-te și du-te la dânsa, afară. „Are dreptate mama, că nu vrea să-i dea drumul. Dacă intră iarna în casă și se așază pe scaun lângă sobă, s-au dus cojoacele ei. N-o să rămână nici un fulg de zăpadă pe dânsa. Și -atunci ce-o să fac eu cu săniuța?”. Și Sandu ia legătura de chei, o alege pe cea de la ușa de afară, o pune în gaură și o întoarce în broască de două ori.

-Șezi afară, că șezi bine! a zis el ca pentru sine și s-a dat la geam. De acolo doar tot putea să vadă cum arată iarna cea nouă.

Caprele încăpățânate.

Au fost odată două capre de munte care coborau în vale de pe două culmi. Pe fundul văii trecea un râu umflat, așa că trebuiau să-l traverseze pe un buștean gros pus de-a curmezișul. Cele două capre se treziră una în fața celeilalte și amândouă voiau să treacă în acelaș timp, deși nu era loc. Niciuna nu voia să rămână ultima. Încăpățânate cum erau, se luară la ceartă și se încăierară cu coarnele până când căzură în apă, după cum era de așteptat. Totul ar fi fost mult mai simplu dacă aveau puțină bunăvoință și-și făceau loc una alteia!

Câinele lacom.

A fost odată un câine care furase o bucată mare de carne și dusese pa malul unui râu, s-o mănânce liniștit. Dar abia-și înfipsese dinții în halca aceea gustoasă, că-și văzu chipul oglindit în apă. Fără minte prea multă, animalul crezu că imaginea din râu era a unui alt câine cu o ciozvârtă de carne în gură. Așa că, lacom fiind, începu să latre, ca să bege spaima în dușman și să-i smulgă prada. Apoi, pierzându-și răbdarea, se aruncă în apă. Ca prin minune, imaginea dispăru. Numai atunci își dădu seama dulăul că lăsase halca de carne să cadă în apă. La urmă, în loc să capete două, rămăsese fără nicio bucată. Bine se spune că cine vrea prea mult nu primește nimic!

Noiembrie

Șoarecii și mangustele.

Șoarecii erau de veacuri în război cu mangustele și în fiecare luptă sufereau mereu înfrângere. Atunci neamul șoricesc se adună să țină sfat și ajunseră cu toții la încheierea că sunt învinși fiindcă nu au căpetenii. După adunare, toate cetele își aleseră câte un strateg, care să le conducă în luptă. Înainte de luptă, mai marii aleși, voind să se deosebească de soldații de rând, își potriviră pe cap câte o pereche de coarne de taur. Dar când s-a dat lupta, se întâmplă ca șoarecii să fie bătuți jalnic.  Toți ceilalți, fugind spre găurile lor, se strecurară ușor înăuntru. Dar strategii nu putură intra din cauza coarnelor și fură prinși și mâncați.

Morala: Cu cât e mai mare vanitatea, cu atât e mai mare pericolul.

Câinele, cocoșul și vulpea.

Un câine și cocoș călătoreau împreună și, tot mergând ei așa, intră într-o pădure deasă, unde îi apucă noaptea. Cocoșul, urcându-se într-un pom, se culcă acolo, iar câinele se întinse jos, la rădăcină. Când se iviră zorile, cocoșul, cum îi este obiceiul, se puse pe cântat. O vulpe, care trecea prin preajmă, auzindu-l, puse gând să-l mănânce, așa că alergă în grabă la copac și-i spuse cocoșului: „Dragă prietene, nu-ți fie cu bănat, dar tare-aș vrea să ascult cât îi ziulica de lungă un cântăreț așa de mare ca tine!” Dar cocoșul îi răspunse: „Doamnă, trezește-l mai întâi pe portalul meu, care doarme la rădăcina pomului, și roagă-l să te lase să intri!” Vulpea se apropie atunci de câine, dar nu izbuti să scoată nicio vorbă ca acela sări asupra ei și o sfârtecă.

Morala: Cine sapă groapa altuia cade singur în ea.

Vrabia și iepurele.

Într-o dimineață, o vrabie, pe când, ciugulea semințe în câmp, auzi un animal țipând și, uitându-se într-acolo, văzu un iepure ce se zbătea în ghearele vulturului. Vrabia se apropie de el și-i spuse:  „Îți merse vestea că ești tare iute de picior. De ce nu-ți arăți măiestria acum, când ai dat de necaz?”

Dar nici nu apucă bine vrabia să-și termine vorba răutăcioasă că un uliu se năpusti asupra ei și o ucise. Văzând această, iepurele exclamă: „Biată de tine! Tu, cea care adineauri te credeai ferită de orice primejdie și îți băteau joc de nenorocul meu, ai avut parte de aceeași soartă!”

Morala: Nu râde de ghinionul altuia, căci nu știi ce te așteaptă.

Șoarecele de câmp și șoarecele de casă.

Într-o zi, un șoarece de casă merse la vărul lui de la țară, un șoarece de câmp, care-l invită la el se ospăteze. Dar cum mâncară numai orz și grâu, șoarecele de casă zise: „Vai, dragă vere, cum te poți mulțumi cu o mâncare atât de sărăcăcioasă! Vino cu mine în casa mea și te vei bucura de toate bunătățiile pe care le am acolo!”

A doua zi prietenii porniră la drum și ajunseră la casa șoricelului noaptea târziu. Șoarecele de casă își conduse vărul într-o odae mare, unde găsiră legume și grâu, iar pe deasupra curmale, brânză, miere și fructe. Șoarecele de câmp, uimit, îl binecuvânta din toată inima și blestema propria soartă. Dar tocmai când voiau să înceapă mâncarea, auziră un lătrat în preajmă. „Ce-i asta?” întreabă șoarecele de câmp. „Nu-ți face griji, ăștia-s cânii din casă” , îi răspunse celălalt șoarece. Dar chiar în clipa aceea ușa se deschise și în odaie năvăliră doi câini cât toate zilele mari. Îngroziți, șoarecii au rupt-o la fugă. „Rămâi cu bine, vere!” strigă șoarecele de câmp, alergând cât mai departe de casă.

„Cum? Pleci așa de curând? ” întrebă celălalt.

„DA!” spuse șoarecele de câmp și se grăbi să se grăbi să se întoarcă la țară.

Morala: E mai bine să trăiești în sărăcie și în liniște, decât în bogăție și în frică.

Iepurele și șobolanii.

Un iepure slab și flămând se strecură odată într-un hambar printr-o gaură de șobolani și mare-i fu fericirea când îl află plin cu porumb. Își făcu pe data sălaș prin preajma acelui loc și în fiecare zi mânca porumb pe săturate, așa că peste puțin timp se îngrășă.

Într-o zi, iepurele, auzind că stăpânul puse gând să vândă porumbul, se sperie și hotărî să strângă cât mai multe boabe în vizuina lui. Alergă îndată la gaura de șobolani și încercă să intre în ea. Dar se îngrășase atât de mult, încât nu mai încăpu în gaură.           Șobolanii, care-l văzură chinuindu-se zadarnic să intre în gaura lor, râseră de el și-i ziseră: „Ascultă, urecheatule, ai mâncat cât a intrat în tine porumbul care nu era al tău, până te-ai făcut gras. Acum, că nu mai ai hrană, du-te și-ți câștigă mâncarea. Iar când vei slăbi, vei putea intra din nou în hambar și mânca porumb pe degeaba!”

Morala: Aceia care se lasă orbiți de plăceri pot suferi mai târziu.

Octombrie

 Rândunica și celelalte păsări.

Într-o zi, după ce plugarul semănă ogorul cu cânepă, pe brazde se așezară o rândunică și câteva păsări să ciugulească semințele. „Feriți-vă de omul acesta!” le sfătui rândunica.

„De ce?” o întrebară păsările, mirate.

„Au nu vedeți câtă cânepă a semănat? Ciuguliți toate semințele cu băgare de seamă, de nu, o să vă pară rău?” Dar păsările o luară în râs, reproșându-i că spune prostii. Zilele treceau una după alta și curând cânepa crescu mare și bogată. Plugarul o cosi și făcu din ea frânghii, iar din acestea își împleti plase pentru vânat. Într-o bună zi, când păsările se așezară pe câmp să caute semințe, nimeriră în plasă. Abia atunci își amintiră ele de cuvintele rândunicii, dar era prea târziu. Rândunica, văzând toate cele întâmplate, le zise: „Nenorocitele de voi! V-am sfătuit să fiți precaute. Acum, trageți ponoasele!”

Morala: Distruge sămânța răului, altfel răul te va distruge pe tine.

Vulpea și motanul.

O vulpe se lăuda odată unui motan cât de șmecheră este ea și cum știe să-i păcălească pe toți. „Cunosc o mulțime de șiretlicuri, care mă ajută să scap de dușmanii mei”, spuse vulpea. „Iar eu am numai o metodă de a mă salva și mă țin mereu de ea”, îi răspunse motanul. Și cum stăteau cei doi de vorbă, văzură o haiță de câini venind în fugă spre ei. Motanul se cățără repede într-un copac și se ascunse printre crengi. Ajuns sus, îi zise vulpii: „Asta-i metoda mea de salvare. Tu ce ai de gând să faci ca să scapi de câini?” Vulpea rămase descumpănită. Încearcă să-și amintească vreun șiretlic care s-o scape de câini, dar era prea târziu. Într-o clipă, câinii prinseră vulpea speriată și o făcură bucăți.

Morala : Mai bine o singură metodă de nădejde decât o sută de care să nu fii sigur.

 Vulpea și corbul.

pic-si-poc-corbul-si-vulpea-129037l

Într-o frumoasă zi cu soare, un corb ședea cocoțat în vârful unui copac cu o bucată de carne în cioc. Vulpea cea vicleană, hoinărind prin pădure în căutarea hranii, îl văzu și i se făcu o poftă nebună de carne. Se gândi să-l păcălească pe corb și, apropiindu-se încertișor de copac, îi spuse: „O,corbule! Cât de frumos ești! Ce pene minunate ai! Și cred că vocea ta e deosibit de dulce! Vai, ce n-aș da să te aud această voce încăntătoare!” Șiretlicul a mers și corbul se lasă păcălit de lingușelile vulpii-prostănacul își deschide larg ciocul să cânte. Dar în momentul acela carnea îi căzu din cioc la pământ, iar vulpea o înșfacă într-o clipă. Nemulțumit, corbul începu să croncărească zgomotos. Atunci vulpea îi spuse: „Dragul meu corb, cred că ai nevoie de mai multă minte, și nu de o voce mai frumoasă”.

Morala: Lingușitorul trăiește pe seama acelora care își pleacă urechea la vorbele lui.

Vântul și soarele.

Vântul și Soarele se luară la întrecere, să vadă care din ei e mai puternic. Cum tocmai se ivi un călător mergând pe acolo, Soarele zise: „Știu cum vom face să aflăm cine e mai tare. Vezi omul acesta care merge pe drum? Acela din doi va ieși învingător care-l va dezbrăca de haina sa!”

„Eu am să încep”, spuse Vântul.

Astfel, Soarele se ascunse degrabă după nori, iar Vântul începu să sufle cu furie asupra călătorului. Dar cu cât sufla mai tare, cu atât călătorul se înfășura mai strâns în haina lui. În sfârșit, Vântul, pierzând orice nădejde, se opri. Atunci Soarele ieși de după nori și începu să strălucească în toată măreția lui. Iar călătorul, încălzit în bătaia soarelui, își scoase haina.

Morala: Cu blândețea și bunătatea faci mai multe decât cu severitatea.

Septembrie

Măgarul și câinele.

Un om călătorea cu măgarul și câinele lui. După o vreme, obosit, se opri să se odihnească la umbra unui copac și-și lasă măgarul să pască prin preajmă. Îndată câinele, flămând și el, se apropie de măgar și-l rugă să-i dea o bucată de pâine din desaga pe care-o purta în spate. Dar măgarul nu se învoi, spunându-i să aștepte când o să mănânce stăpânul și atunci îi va da și lui. Și cum vorbeau ei așa, din pădure ieși un lup, care se uită cu jind la măgar. Acesta, speriat, se rugă atunci de câine să latre și să gonească lupul. Dar câinele se împotrivi, zicând: „Acum, măgarule, așteaptă și tu când se va trezi stăpânul, să-ți sară în ajutor!”

Morala: Cum e bună ziua, așa e și mulțumită.

Privighetoarea, uliul și vânătorul.

Într-o zi, pe când vâna un iepure, un uliu dădu peste puii privighetorii rămași singuri în cuib, care o așteptau pe mama lor să le aducă de mâncare. În curând veni în zbor și privighetoarea și văzu uliu rotindu-se pe deasupra cuibului. Cum privighetoarea porni să-l roagă pe uliu să-i cruțe odraslele, acesta îi răspunde: Așa să-i las în pace numai dacă-mi cânți ceva frumos! Pasarea își adună toată puterea să cânte, dar glasul îi tremura de frică și cântul ei era plin de jale. Auzind-o, uliul strigă: Nu-mi place deloc cântecul tău! Și, spunând acesta, înșfacă un pui și-l înghiți. Între timp, din spate se apropie un vânător, care ținti uliul și-l doborî.

Morala: Cine sapă groapa altuia cade singur în ea.

Hermes și tăietorul de lamne.

Într-o dimineață frumoasă, un om, care tăia lemne pe malul unui râu, alunecă, iar toporul îi sări din mâini și căzu în apă. Cum stătea el așa pa mal și se văita de pierderea toporului, se ivi Hermes și-l întrebă de ce este necăjit. Când zeul află pricina supărării acestuia, fiindu-i milă de el, se cufundă în apă și scoase un topor de aur. Apoi îl întrebă dacă era cel pe care-l pierduse. Cinstit, tăietorul îi răspunse: Nu, ăsta nu-i toporul meu! Hermes se cufundă din nou în apă și ieși cu un topor de argint, întrebându-l iar dacă este al lui. Nu, nici acesta nu este al meu, răspunse tăietorul. Atunci Hermes, afundându-se a treia oară, ieși tocmai cu toporul de fier al tăietorului. Omul fu bucuros să-și recapete unealta și-i mulțumi binefăcătorului său, iar Hermes, mișcat de cinstea lui, îi dărui și celelalte două topoare. Întors acsă, tăietorul povesti tovarășilor săi cele întâmplate. Unul din ei se umplu atâta de invidie că se și duse la râu să-și încerce și el norocul. Se apucă să taie un copac și lasă înadins să-i cadă toporul în apă. Hermes nu zăbovi să se arate și, când omul i se jelui că toporul îi căzuse în apă, se cofundă în râu și scoase un topor de aur. Dar nici n-apucă să-l întrebe pe om dacă toporul era a lui că acela strigă: E al meu, e al meu! și se repezi să-l apuce. Zeul, scârbit de lăcomia omului, nu numai că nu-i dădu toporul de aur, dar lasă să zacă la fundul râului și toporul de fier care-i aparținea.

Morala: Pe cât de bună se arată divinitatea pentru oamenii cinstiți, tot pe atâta-i urăște pe cei necinstiți.

Leul si delfinul - Fabula de Esop

Leul și delfinul.

Într-o zi, un leu, rătărcind pe malul mării, văzu un delfin, care-și scoase capul din apă. Cei doi stătură de vorbă și se înțeleseră să încheie o alianță și să lege prietenie între ei, dat fiind că leul era regele animalelor, iar delfinul împărățea peste mare.

Nu mult după aceasta, leul se lupta cu un taur sălbatic și-l chemă pe delfin în ajutor. Acesta voia cu tot dinadinsul să-l ajute, dar nu putea ieși din mare.

Atunci leul îl acuză de trădare. Delfinul însă răspunse: „Prietene, nu mă învinui pe mine, ci natura, care, deși m-a făcut împărat peste apele mării, nu mi-a dat puterea să umblu pe uscat!”

Morala: Cântărește-ți bine posibilitățile înainte de a promite ceva.

August

download

 Copacul și dovleacul

Lângă un copac falnic răsări, nu se știe cum, un dovleac. Și începu a se încolăci pe trunchi, pe ramuri și ajunse până-n vârf. Apoi rodi o mulțime de dovleci, care creșteau văzând cu ochii. Curând copacul nici nu se mai zărea de sub dovleacul uriaș. Minunându-se și el de măreția lui, dovleacul îi spuse de sus copacului:

-Vezi, eu în câteva luni am crescut mai înalt decât tine și încă nu m-am oprit. Tu ești aici de zeci de ani. Dacă erai mai viteaz ca mine, acum ar fi trebuit să ai vârful în stele. Falnicul copac nu puse la suflet vorbele dovleacului încrezut.

-Mai vorbim când dă bruma, sau la iarnă, să vedem pe unde o să te afli atunci. Deocamdată bucură-te că te susțin, chiar dacă nu sunt înalt până la stele.

Vulpea și potârnichea.

O potârniche se așeză pe creangă unui copac. O vulpe vicleană, care trecea pe alături, văzu pasărea și se gândi în sinea ei: „Ce n-aș da să mănânc potârnichea asta! Dar cum să pun laba pe ea? Trebue să născocesc un șiretlic”. Cugetând așa, vulpea se apropie de potârniche și-i spuse: ” Dragă prietenă, ești atât de frumoasă! Ai ochi atât de ageri și pene atât de viu colorate! Dar cred că ești și mai frumoasă când dormi…”

 Potârnichea se simți flatată. Dădu crezare vorbelor vulpii și închise ochii de plăcere. Atunci vulpea sări îndată asupra ei și o apucă de gât. Văzundu-și viața în primejdie, potârnichea se rugă de ea, plângând: „Dragă prietină, îndeplinește-mi, rogu-te, o dorință. Înainte de a mă mânca, rostește-mi o dată numele”.

Dar când vulpea deschise gura să-i spună numele, potârnichea își luă zborul. Necăjită că i-a scăpat prada, vulpea a spus cu tristețe: „Ce proastă sunt! Le ce mi-a trebuit să vorbesc?”

Iar potârnichea zise și ea: „Sunt și eu o proastă! La ce mi-a trebuit să închid ochii când nici măcar nu-mi era somn?”

Morala: Orice om poate fi amăgit prin lingușire.

Vulturul și vulpea.

Un vultur și o vulpe, legând prietenenie, au hotărât să trăiască alături. Astfel, vulturul și-a făcut cuib în vârful unui copac, unde a scos pui, iar vulpea și-a săpat o vizuină în tufișul de alături și acolo a făcut pui. Într-o zi, vulturul, neizbutind să găsească ceva de mâncare pentru puii săi, de cum zări puii de vulpe rămași singuri, se năpusti asupra tufișului și răpind odraslelr din vizuină, se ospătă împreună cu puii săi. La întoarcere, vulpea înțelese ce s-a întâmplat și-și plânse amarnic puii, însă n-avea cum să se răzbune. Dar soarta s-a răzbunat în locul ei. Înr-o zi, vulturul, văzând niște țarani jertfind o capră pe ogor, se repezi din văzduh asupra altarului, înșfăcă o bucată de carne, cu tot cu un cărbune încins, și veni cu ea la cuib. Dar o rafală puternică de vânt îi aprinse cuibul și puii de vultur, cuprinși de văpaie, căzură pe pământ. Atunci vulpea îi mâncă fără zăbavă chiar sub privirile vulturului.

Morala: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

 Leul și calul.

Un leu bătrân, pe care vârsta îl făcuse neputincios, nu mai era în stare să iasă la vânătoare. Dar, așa bătrân cum era, nu-i pierise pofta să guste din carnea unui cal anume. Încercă de mai multe ori să pună gheara pe el, dar de fiecare dată calul reușea să-i scape. Într-o bună zi, leul își puse haine de profesor și se duse la școală. Întră îndată în clasa unde învăța calul, sperând că acela nu-l va recunoaște. Calul îl cunoscu însă imediat după miros și își făcu un plan cum să se salveze. Când leul se apropie de el, dobitocul începu să necheze cât îl ținea gura. Leul rămase surprins și-l ocărî pentru purtarea necuviincioasă. „Cum să nu mă vaiet, dacă ieri, când treceam prin desiș, mi-a întrat un ghimpe în picior și mă doare rău”, i se jelui calul.

„Ridică-ți puțin piciorul și într-o clipă îți scot ghimpele”, îi spuse leul. Calul așa și făcu, dar nu reuși bine leul să se aplece că și scoase un urlet de durere. Căci armăsarul cel iseți atâta își dori – să-i vină leul drept copită. Când îi arse una, fiara văzu stele verzi. Apoi calul alergă afară să-și caute un ascunziși.

Morala: Oamenilor atenți nu le scapă uneltirile celor răi.

Vulpea și leul.

Într-o zi, un arcaș îndemânatic se duse la munte să vâneze. 

Trăgea fără greș și ucise atât de multe animale, încât toate jivinele se îngroziră și alergară să se ascundă prin desișuri. Singur tigrul declară că va ieși la luptă cu arcașul și-l va doborî, răzbunând toate vietățile ucise. Dar când fiarase pregătea de luptă, arcașul slobozi o săgeată, care i se înfipse în coastă. Tigrul, rănit, scoase un urlet puternic de durere și o rupse la fugă. Vulpea, care îi ieși în cale, îi spuse să prindă curaj și să nu fugă.

Dar tigrul îi răspunse: ” Nenorocitul de mine! Credeam că nimeni nu mă poate învinge, dar am greșit. Săgeata m-a străpuns și acum înțeleg că și cei puternici pot fi doborâți! „

Morala: Chiar și cea mai solidă armură are un punct vulnerabil.

leul-vulpea-soarecele

Iulie

Leul și calul.

Într-o dimineață, un țaran se duse să dea de mâncare gâștei pe care tocmai o cumpărase de la piață. Dar când intră în coleț, rămase uimit să vadă că oul făcut de gâscă era galben și strălucitor. Îl cântări în mână și văzu că era greu ca plumbul. Bănuind că cineva îi jucase o festă, vru să-l arunce. Dar mai zăbovi puțin, îl duse în casă și peste puțin timp fu copleșit de bucurie: oul era din aur curat!

De atunci, gâsca îi făcea în fiecare zi câte un ou de aur, țăranul vindea ouăle și în curând ajunse foarte bogat. Dar cu cât se căptuia mai mult, cu atât se făcea mai lacom. Socotind că gâsca are înăuntrul ei o grămadă de aur, el o ucise, dar o găsi asemeni celorlalte gâște.

Morala: Lacomia nemăsurată îl face pe om să piardă și ceea ce a avut.

 hqdefault

Calul și măgarul.

Un cal, mândru de hamurile sale, mergea țanțos pe drum, când îl văzu pe un măgar, care ducea în spate o povoară grea și trecea drumul încet de tot. Calul nu mai avu răbdare să aștepte când măgarul îi va elibera calea și se răsti la el furios: „Mișcă-te mai repede ori îți trag o copită!” 

Înțelept, măgarul nu-i zise nimic și-și văzu cuminte de drum. Dar peste câteva zile, îl văzu pe cal trăgând după el o căruță plină de bălegar, pe care plugarul îl împrăștia pe brazdă. aztunci măgarul îl luă și el în râs pe cal, spunându-i: „Vezi că s-a întors roata și te-am aflat și pe tine în aceeași stare în care eram eu deunăzi!”

Morala: Nu te grăbi să râzi de alții, căci nu se știe ce se va întâmpla cu tine mâine.

calul-si-magarul

 Iunie

Păstorul care făcea glume proaste.

Un păstor, care-și păștea oile la poalele unui munte, lângă o pădure mare și întunecoasă, se simțea foarte singur în această pustietate. Într-una zile hotărî să facă o glumă și porni în fugă spre sat, strigând cât îl ținea gura: „Lupul! Lupul!”

De cum l-au auzit, sătenii au venit în grabă să-l ajute. Dar n-au zărit prin preajmă niciun lup și au bănuit că omul le jucase o festă. Păstorul fu atât de mulțumit de pozna lui, încât a doua zi îi stârni iar pe toți cu strigătele sale. Și oamenii i-au sărit iar în ajutor, dar, cum nu aflară vreo urmă de lup nici de data asta, se supărară de-a binelea.

Peste câteva zile însă din pădure ieși într-adevăr un lup. Păstorul se înspăimântă când îl văzu și începu să strige cu disperare: Lupul! Lupul! Sătenii, care se lăsaseră proștiți de două ori, erau comvinși că omul se ținea iar de glume și nu mai alergară să-l ajute. În vremea asta, lupul hărtăni turma după plac, iar păstorului nu-i rămase decât să-l privească neputincios.

Morala: Un mincinos nu va fi crezut nici chiar atunci când va spune adevărul.

Vulpea și capra.

vulpea-tapul

Odată o vulpe a căzut într-o fântână și nu știa cum să iasă de acolo. După un timp, o capră veni la fântână să-și potolească setea și, văzând-o, în loc s-o ajute, o întrebă dacă apa e rece și bună de băut. Vulpea fu uluită, dar îi răspunse totuși: „Apa e rece și dulce. De ce nu cobori să bei și tu?” Capra, fiind proastă, dar și mânată de sete, nu stătu mult pe gânduri și sări în fântână. Dar după ce-și potoli setea, vulpea îi spuse că n-au cum ieși din fântână. Biata capra se neliniști foarte tare, însă vulpea veni de îndată cu o propunere: „Dacă îți vei propti picioarele din față de zid și-ți vei pleca puțin capul, am se pot ieși afară cățărându-mă pe spatele tău, apoi am să te ajut și pe tine să ieși.” Bucuroasă, capra acceptă, însă vulpea, de cum ieși din fântână, se grăbi să-și ia tălpășița. Atunci capra își dădu seama că fusese păcălită și începu să strige după ajutor. Dar vulpea, întorcându-se spre ea, îi spuse: „Capră proastă ce ești! Dacă ai fi avut măcar un gram de minte, n-ai fi sărit în fântână înainte de a fi cugetat la vreun mijloc întoarcere. Acum stai și așteaptă – poate o să vină cineva să te scoată de acolo! „

Morala: Privește bine unde sari.

Negustorul și măgarul.

Un negustor își măgarul și merse într-un ținut de pe malul mării să cumpere sare. Dar pe drum spre casă, măgarul se poticni și căzu într-un pârâu. Când ieși din apă, animalul simți că povara ce o purta se făcuse mai ușoară, fiindcă sarea se topi. Negustorul mai cumpără o dată sare și o încărcă iar pe spatele măgarului. Dar la pârâu măgarul făcu ce făcu și căzu din nou în apă, de data asta vrând dinadins să mai scadă din greul sarcinii. Negustorul îi ghici însă șiretlicul și, întors a treia oară pe malul mării, cumpără în loc de sare bureți. Prostul de măgar, ajuns la pârâu, își repetă isprava. Dar bureții se umplură cu apă și încărcătura tragea acum mult mai greu. Astfel măgarul se păcăli pe el însuși și fu nevoit să aducă o povară de două ori mai grea.

Morala: Aceleași fapte nu au întotdeauna aceleaș rezultate.

Cioara și păunul.

paunul-sau-cioara

Într-o zi, o cioară, pe când hoinărea prin pădure, găsi în iarbă niște pene de păun. Nesăbuită, ridică penele și, fără a sta mult pe gânduri, și le potrivi în coadă. Dar imediat ce se dichisi așa i se păru că este și ea din neamul păunilor și că trebuie să facă parte din cârdul lor. Când se apropie însă de păunii cei frumoși, aceștia își dădură seama îndată cine era ea de fapt. Îi smulseră penele cele străine din coadă și începură s-o ciupească și s-o lovească cu ciocurile lor. Bătută de păuni, cioara se întoarse la suratele ei. Dar acum se indignară ele pentru jignirea pe care le-o aduse și n-o mai primiră în rândurile lor. Ba chiar una din ciori îi spuse: „Dacă ai fi rămas printre noi, mulțumită de cum te-a făcut natura, n-ai fi fost umilită de păuni și respinsă de noi”.

Morala: Să nu punem pe noi haine ce nu ne aparțin, ci să ne trăim viața în hainele croite pe potriva noastră.

 Mai

Pisica cu  clopoțel.

20170615_131831

Cu mulți ani în urmă, șoarecii se adunară să țină sfat despre cum să-l șmecherească pe dușmanul lor comun-pisica. Mult se sfătuiră ei și nu putură ajunge la o înțelegere, dar spre sfârșit ieși din mulțime un șoricel mai tânăr și spuse: „Suntem cu toții de acord că cel mai primejdios este felul în care dușmanul se apropie de noi- pe nesimțite. Dacă am avea măcar un semn cât de mic că el e alături, ne-am putea salva cu ușurință. Propun să legăm de gâtul pisicii un clopoțel și așa vom ști întotdeauna când e prin preajmă”.

Această propunere plăcu tuturor. Dar înflăcărarea obștească fu curmată de un șoarece bătrân, care se ridică și spuse: „E foarte bine ceea ce spui, dar care din noi se va încumeta să lege clopoțelul de gâtul pisicii?”

Șoricimea amuțit pe dată.

„E ușor să propui soluții imposibile”, spuse bătrânul șoarece și părăsi adunarea.

 

Morala: Să spui că ceva trebue făcut este una, dar să faci acest lucru este cu totul altceva.

 Aprilie

Leul și șoarecele.

73438385_1299059964_8camartin

Într-o frumoasă zi însorită, pe când leul dormea în peșteră, un șoricel veni să joace în coama lui. Tulburat, leul nu mai putu să-și continue somnul. Se trezi, prinse șoricelul și-l privi cu asprime. „Iartă-mă, maiestate! strigă șoricelul. Iartă-mă, te rog, și nu voi uita niciodată bunătatea ta. Cine știe, poate într-o zi aș putea să-ți fiu de folos!” Leului i se făcu milă de micuțul șoricel și-l lasă să plece. Mai târziu, pe când se plimba prin pădure, leul căzu în capcana întinsă de un vânător. Văzând că a prins un leu, vânătorul, mulțumit, hotărî să-l ducă la oraș. Așa că se întoarse în sat să aducă o căruță. Pe când leul aștepta împlinirea destinului său trist, pe alături se întâmplă să treacă șoricelul. I se făcu milă de bietul leu prins în capcană și începu să roadă funiile cu care era legat. Curând, după o îndârjită caznă, șoricelul reuși să elibereze leul din capcană. Când îl văzu liber, acesa îi zise: „O, maiestate, am spus doar că într-o zi voi putea să-ți fiu de folos”.

Morala: Prietinii mici pot face pentru noi lucruri mari.

Martie

Singur-eu.

Într-o noapte de toamnă, în pădurea întunecoasă un om prinsese niște veverițe și cum era flămind, aprinse focul, cu gînd să-și facă o frigare bună. Tocmai cînd era se îndeletnicea cu trbușoară asta și întorcea veverițele pe jăratec, de el se apropie Scaraoschi care căuta broaște prin pădure.

Cum te cheamă? întrebă Necuratul pe vînător.

Singur-eu mă cheamă, îi răspunse acesta.

Îngăduie-mi, Singur-eu, să frig cîteva broaște la focul tău. Sînt tare flămând.

Ba să-ți pui pofta-n cui! i-o reteză vînătorul. Fă-ți foc, dacă vrei să ospătezi!

De nu-mi dai de bună-voie, ai să-mi dai de nevoie, zise Scaraoschi cu răutate.

Zău? Nu mai spune! Ia să ne încercăm puterile! Îi răspunse minios vînătorul și suflînd în foc, luă un tăciune mare cuprins de vîlvătaie și-l pocni cu sete pe diavol drept în ochi.

Urlînd de durere, Scaraoschi o luă lagoană prin pădurea întunecoasă. El se vaicăra întruna chemîndu-și tovrășii în ajutor. În curînd în jurul lui se strinse toată ceata dracilor împielițați.

Cine te-a batjocorit în halul ăsta? îl descusură prietinii săi.

Aoleu și sărăcan de mine, Singur-eu, Singur-eu! se văita Necuratul cît îl ținea gura.

De vreme ce singur ți-ai făcu-o, atunci rabdă…Capul face, capul trage! Și ce răcnești așa? De ce ne-ai mai chemat în ajutor? se răstiră dracii la el și se împrăștiară care încotro prin pădurea întunecoasă, văzîndu-și fiecare de treburile lui.

 

Februarie

Cum a devinit lupul cântareț.

lup

Pe un munte, niște mocani își pășteau oile. Când se întorceau spre casă cu turma, o oaie neastâmpărată a rămas în urmă. Un lup flămând și-a lins colții, bucurându-se că va mânca carne de oiță. Se repezi și puse laba pe baiata behăitoare:

Ho, măi lupule, ce te repezi așa? Ia lasă-mă-n pace!

Ei, dragă oiță, ce bine mi-ai cazut în labă, că tare mi-e foame!

Toate încercările oii de a scăpa au fost zadarnice. Atunci, prin tărtăcuța ei trecu o idee strașnică. Porni să plângă și să ofteze:

Dragă lupule, mă las mâncată, dar înainte de a-ți înfige colții în gâtul meu, te rog să-mi îndeplinești ultima rugăminte.

Bine, hai să aud ultima ta rugăminte! se învoi colțatul.

Dragă lupule, eu fac parte dint-un neam de vestiți dansatori. Am auzit căă ești cel mai bun cântareți al pădurii. Înainte de a mă mânca, te rog să-mi cânți, iar eu am să mai joc o dată. Te rog, lupule!

Dihania se învoi:

Pai, sigur că-s mare cântareț. Urlu cel mai frumos din tot codrul. Uite, eu cânt și tu joacă, oiță, că dulce-ai să mai fii!

Lupul porni să urle, iar oaia, de voie, de nevoie să joace. Numai că glasul luoului se auzi la stâna apropiată. Dulăii și ciobanii săriră ca arși în ajutorul oii, care o luă la fugă. Atunci, colțatulnse opri din cântat și fugind după oaie, dădu peste haita cânilor. Văzând și ciobanii cu bâtele, făcu imediat cale întoarsă și se opri departe, într-o poiană, ostenit și foarte flămând.

Așa-mi trebue! Flămând eram, oaie am prins! Ce nevoe am avut să fac din bucătar lăutar? De ce-am urlat, făcând pe cântărețul codrilor? Vedeți? Și să mai zică cineva: „ai o minte de oaie creață” Căci se mai întâmplă ca și o oaie proastă să mai înșele un lup deștept.

Ianuarie

Pinul recunoscător.

                     brad 4

Era pe lume un tăietor de lemne, bun la suflet, dar sărac peste măsură. Copacii țineau la el pentru că nu rupea și nu tăia crengile verzi, vii. Știa tăietorul că o creangă ruptă fără rost putea aduce copacul la pierzanie, de aceea el ocrotea arborii din pădure.

Într-o zi, mergea tăietorulprin pădure. Simțindu-se obosit, se culcă sub un pin. Deodată, auzi cum pinul șoptește ceva, de parcă ar sta de vorbă cu el:

-Sărmanele crengile mele, ce durere trag! Mi-au fost rupte crengile! Vai, ce durere!

Tăietorul ridică capul și văzu că într-adevăr, crengile au fost tăiate, și din locurile acelea picură rășină. Cine să fie făptașul? se revolta el.

Rupând un petic de cit din cămașa sa, tăietorul legă crengile de pin. Pe neașteptate, din copac prinseră a curge monede de aur. O ploae de bănuți. Atât de mulți, încât nici nu-i putea duce pe toți. Tăietorul luă un pumn de aur, făcu o închinăciune și se duse acasă.

Se înstări tăietorul. Căci pinul nu e un copac de rând, toți știu asta.

În acel sat mai trăia un tăietor de lemne, care era bogat, zgârcit și hain. Cum venea în pădure, numaidecât se apuca să taie crengi, să jupoaie coaja de lemn pe trunchiuri, să bătătorească florile. Copacii îl urau, dar nu știau cum să i se împotrivească.

Aflând hainul că tăietorul cel sărac se îmbogățișe, veni să-l iscodească de unde are atâția bani.

Cine ți-a dat aur? De unde l-ai luat?

Tăietorul cel bun la suflet nu ascunse de unde are aurulul. Povesti tot ce se întâmplase cu el în pădure și cum bătrânul pin îi mulțumise cu mărinimie. Tăietorul cel bogat nu zăbovi să asculte povestea până la capat și o rupse la fugă spre pădure. Alerga, se împedica, iar alerga. Iată-l ajuns la bătrânul pin.

Vino mai aproape, auzi, nu-ți fie teamă. Atinge-te de crengile mele și un șuvoi…

Da, da, un șuvoi, se grăbi să spună bogatul. Să cadă asupra mea un șuvoi de monede de aur.

Și taie necruțător o creangă de pin. În aceeași clipă asupra lui prinse a curge un șuvoi, dar nu de aur, ci de rășină lipicioasă, vâscoasă. Rașina îl acoperi din cap până-n picioare.

Zace el la pământ și nu se poate mișca din loc. Strigă, strigă după ajutor, dar cine să-l audă în pădurea întunecoasă? Arămas bogătașul hain sub pin până s-a scurs toată rășina de pe el.

Din acea zi, bogătașul se cuminți, nu mai tăia crengi, nu jupuia coaja de pe trunchiuri, nu bătătorea florile. Altfel copacii nu l-ar mai fi lăsat să întere în pădure.

 

Decembrie

 De ce ursul e ursuz.

Cu anii și ani în urmă, într-o iarnă geroasă de nu-i mai putea ține piept nici o viețuitoare, nu așteptau altceva cu toatele decât să vină vremea călduroasă. Dar iarna aceea îngrozitor de friguroasă nici gând să treacă…Și animalele, în jurul focului, începură să țină staf ce e de făcut, ajungând la concluzia că cineva o fi ascuns vara undeva departe, bucurându-se singur de ea, în timp ce celelalte animale aveau să înghețe de frig. Și toate animalele se hotărâră să plece în căutarea verii.
Într-un ținut departe-departe, trăia un urs uriaș negru, și din câte aflară ele, ursul acela furase vara și o ținea acum numai pentru el. Și trecură peste mări și țări, și iată-le pe bitele animale ajunse pe meleagurile ursului cel negru și uriaș, care vârâse vara într-un sac. Merseră drept la el, ursul nu era acasă, căci se dusese la vânătoare cu barca lui de-a lungul apei. Atunci veverița îi spuse șoricelului:
-Cât timp vânează ursul, tu aleargă la barcă și roade-i vâslele; între timp, noi scotocimmpeste tot până dăm de sacul unde a pitit vara; și el n-o să ne mai găsească aici, fiindcă n-o să mai aibă vâsle să conducă barca și să ajungă la timp acasă.
Șoricelul se duse într-un suflet să roadă vâslele, mândru că el le putea da un ajutor atât de mare suratelor lui. Și cât ai clipi, erau roase amândouă vâslele, încât de la prima izbitură în apă, aveau să se facă patru, din două, câte erau. Și, între timp, animalele tot scotocind peste tot, prin tainițele vizuinei ursul negru, dădură și de sacul unde era ferecată vara.
Terminând ursul cu vânatul. se întoarse la barcă; dar când să dea apa de o parte și de altă, iată că i se frânseră amândouă vâslele. Coborî din nou în pădurice, să-și făurească altele. În același timp animalele, bucuroase, alergau ca vântul să aducă vara cât mai iute înapoi la ele acasă. Când sosi și ursul în vizuina lui, ele erau hăt-de parte; și pe unde treceau, vara încălzea în calea ei toate viețuitoarele rebegite, rămase acasă și aproape degerate de frig, căci veverița, grijulie, desfăcuse gura sacului. Numai în culcușul ursului cel negru nu mai era cald. De cum se înapoie, dihania își dădu seama că cineva îi furase vara, căci acum la el totul era rece ca gheața. Rămase zgribulit și ursuz tot restul vieții. Și, de asemenea, și ursacii lui au rămas niște ursuzi care n-au prea legat mari prietenii cu alte animale. Ba chiar și oamenii l-au dat în totdeauna de exemplu pe urs ca singuratic, moroconos și posac

Fulgi de gheață.

Într-un oraș dintr-o țară îndepărtată, unde nu era niciodată iarnă, trăia o fetiță de vreo 14 ani. Locuia împreună cu bunica ei, de căsuță mică, la marginea orașului, trăind din ce câștiga bătrâna, care lucra cu ziua.
Fetița îngrijea de casă și făcea de-ale mâncării, iar când avea timp liber se ducea după lemne.
Dar nu i-a fost dat fetiței să se bucure mult de bunica ei, pentru că sărmana pică într-o zi bolnavă la pat și nu mult după aceea muri.
Acum, biata copilă rămase fără nici un sprijin. Neștiind ce să facă și de ce să se apuce, se gândi să se ducă pe la doamnele pe unde lucrase bunica ei și să le roagă să găsească ceva de lucru și pentru dânsa.
Și nu greși, căci multe îi dădură pânză și ață, să le brodeze diferite șervețele și batiste, cum se va pricepe ea mai bine și, de vor fi frumoase, îi vor mai da de lucru. Biata fetiță știa să facă fel de fel de cusături cu acul, dar ceva modele, ca să poată mulțumi cucoanele, nu avea.
Ajungând acasă, necajită cum era, rugă pe bunul Dumnezeu să-i vină în ajutor. Deodată, cerul, care până atunci fusese întotdeauna albastru în țara aceea, începu să se întunece și, puțin timp, fulgi mari de zăpadă porniră să cadă. Fetița își făcu repede focul și, zgribulită de frig, se urcă în pat, ca să se încălzească. Ghemuită în pătuț, ațipi curând. Dimineața, când se trezi, sări repede din pat și fugi la fereastră, să vadă de mai ninge afară; însă minune..geamurele erau acoperite cu sute de modele frumoase, îm formă de frunze, de steluțe, de rămurele cu flori și fel de fel de alte chipuri, de nu știai la care să te uiți întâi. Fata nu mai putu de bucurie. Luă repede un creion și desenă de pe geam tot ce i se păru mai frumos; apoi le așternu pe pânză și la lucra cu acul.
Când le-a gătit de cusut, le duse cucoanelor. Ele rămaseră uimite de frumusețea modelelor și de măestria cu care erau lucrate.
Ducându-se vestea, îi mai dădură și alte cucoane de lucru, încât fata acum nu mai dovedea cât i se cerea. Mulțumi lui Dumnezeu, care îi ascultase ruga și îi venise ajutor, trimițându-i ca model minunatele flori de gheață, care sclipesc așa de frumos și pe care le vedeți și voi, dragi copii, iarna, pe geamuri, când afară e ger.

Noiembrie

Sipețelul cu minciuni.

Trăia odată pe lume un om sărman, dar mare izvoditor de pătăranii. Într-o zi, îl cheamă bogatul satului și-i spune:
-Am auzit că te pricepi să păcălești lumea. Pun rămășag că pe mine n-ai să izbutești să mă tragi pe sforă. Dacă mă amăgești, îți dau zece monede de aur.
-Inchinăciunile noastre, domnule, se bucură săracul. Tare am nevoie de bani. Dar vezi că…
-Ce-i, omule?
-Nu știam că ai să mă chemi…și nu mi-am luat de acasă sipețelul cu minciuni.
-Ce fel de sipețel?
-Un sipețel minunat! Plin cu minciuni și minciunele. Fără  el, nu făceam prinsoare cu tine! Trimite slugile la mine acasă să-mi aducă sipițelul. Abia atunci începemîntrecerea.
Bogatul trimise slugile acasă la omul cel sărac. Slugile, ajungând la casa lui, scotociră prin toate ungherele, însă nu găsiră sipețelul.
-Gogomanilor, nu vă pricepeți la nimic, se supără bogatul.
Iar săracul, urmărindu-i o vreme cum se ceartă, izbucni în râs:
-Văd eu că n-a fost prea greu să te învârt pe degete.
Apoi își luă cele zece monede de aur și se duse acasă.

Săracii bogați.

Într-un sat trăiau doi vecini: unul sărac și altul bogat. Acel bogat mânca banii cu lingura.
Odată, bogatul îl invită pe cel sărac la el.”Se vede că vrea să mă miluiască cu un dar”, chibzui săracul. Când ajunse la casa bogatului, zise:
-Trebue să fii feicit, având atâția bani.
-Ba greșești, omule, răspunse bogatul. Eu, dacă vrei să știi, m-am gândit că în satul nostru cel mai bogat om ești tu. Ai două bogății: mai întâi-sănătatea, apoi-copiii. Pe când eu am doar bani. Parcă asta-i bogăție?
Săracul ascultă o vreme vorbele bogatului și se gândi: Să știi că are dreptate, nu sunt așa de sărac! Și se grăbi la nevastaă să-i povestescă istoria cu bogatul. Bătrâna tocmai bătu din palme:
-Cum, bătrâne, nu știai că cea mai mare bogăție sunt copiii și sănătatea?
-Am trăit o viață fericită, își ziseră bătrânii.
A doua zi, bătrânul se duse la pescuit și prinse pește mult, fără număr. Mulțumiți nevoie mare, bătrânii hotărâră să dea o parte de pește vecinilor. Apoi se duseră pe țarm unde, după o ploaie groaznică, după o furtună mare, zăceau la pământ o mulțime de crengi rupte. Adunându-le, făcură din ele jucării și le împărțiră copiilor din sat. Ce mai bucurie se iscă printre copii!
-Uite ce bogați suntem, am putut face câte un dar fiecărui copil, spuneau ei cu sufletul împăcat.
De atunci, trăitorii satului îi numeau „săracii bogați”.

Miriapodul.

Cândva, demult, într-o seară, greierii se veseleau nevoie mare.
Deodată, un greier prinse a se tângui:
-Oh, ce durere! Nu mai pot! Mi se desface capul!
Se iscă pe dată un mare tărăboi. Fără indoială, le trebue un doctor. Dar pe cine să trimită?
-Pe cutare, nu, mai bine pe cutare…
Greerul cel mai bătrîn și cel mai înțelept îi sfătui:
-Să trimetem un miriapod. Are multe picioare și o să ajungă cât ai plesni din bici.
Greierii l-a rugat pe miriapod să trafă o fugă după doctor, iar ei au rămas lângă bolnav:
-Rabdă un pic, rabdă, frațioare!
Greierul geme, vremea trece, iar doctorul nu mai vine.
„Unde-i oare miriapodul? De ce nu aduce doctorul?” se neliniștesc greierii.
Se duseră la el acasă să se încredințeze dacă s-a întors sau nu. Când colo, ce le văzură ochii: șede miriapodul pe pragul casei, sudoarea curge șiroaie pe el, iar în față are o grămadă de sandale de paie.
Greirii l-au întrebat:
-De ce nu vine doctorul?
Miriadorul le-a răspuns:
-Nu vedeți că mă grăbesc din răsputeri? Îmi pun sandaua pe piciorul al douăzecilea. Când o închei cu încălțatul, o iau la goană după doctor.
Abia acum au priceput greierii că miriapodul se încalță pentru a pleca la doctor. Bine că bolnavul s-a însănătoșit fără ajutorul doctorului. Nu degeaba zic bătrânii: primul ajunge la țintă acel care se pregătește de drum cât ai bate din palme, și nu acel care aleargă iute.

Cum l-a speriat iepurele pe tigru

Iepurele întîlni odată un elefant.
Ce-i cu tine, moșule, îl întreabă el, ce ești atât de necăjit?
-Cum să mă bucur, dacă știu că la amiază mă pândește moartea? răspunse elefantul.
Lui urechilă nu-i venea să-și creadă urechiilor!
-De ce să mori, moșule, așa voinic cum ești?
-Toate ar fi fost ele bune, de nu era pârdalnicul de tigru, se tângui el cu atâta jale, că scutură din copac un maldăr de frunze. Tigrul îl de vină. Mi-a poruncit să mă înfățișez azi în amiaza soarelui la adăpătoare că are chef să mă mănânce.
Și sărmanul elefant își plecă atât de adânc capul că trompa îi atinse pământul.
-Ha, ai găsit de cine să te temi-de un tigru, se îngâmfă iepurele. Pune-mă frumușel pe capul tău și fii pe pace, te scap eu cu zile!
Elefantul făcu întocmai și iepurele adăugă:
-Acu purcede la adăpătoare și ține minte: când te-oi lovi cu lăbuța în cap, trântește-te o dată la pământ și fă-te mort!
Cum ajunse elefantul pe mal, apăru și tigrul. Dând cu ochii de el, iepurele, prefăcându-se nemulțumit, mușcă elefantul de ureche și strigă:
-Ptiu, ce carne scărboasă! Nici s-o pui pe dinte, nici s-o apropii de nas! Mai bine îl jupoi de piele, să fie de așternut iepurașilor mei în codru.
Și cu aceste cuvinte, iepurele îi trase elefantul o labă  creștel.
Elefantul se prăbuși ca secerat la pământ. Văzând asemenea sălbăticiune, tigrul se înfricoșă de moarte.
Iepurele sări din creștetul elefantului pe mal, întoarse o căutătură către tigru și strigă:
-În sfârșit, am să înfulec după pofta inimii! Nu știu ceva mai gusto ca maiura de tigru!
Și, ridicându-se pe labele dinapoi, iepirașul porni întins spre stăpânul junglei.
Tigrul își pierdu cumpătul și, cu inima cât un purice, o tuli în desiș. Iepurele îi strigă din urmă:
Stai că nu scapi tu de mine! Am să răscolesc pădurea în lungiș și-n curmeziși, dar am să dau de tine și am să fac un ospăț, să se ducă vestea!
Tigrul ajunse fără sine la bârlogul lui și zise:
-Cu dihania asta mai bine să nu te pui! Ia să mă mut eu în pădurea de alături.
-Cu dihania asta mai bine să nu te pui! Ia să mă mut eu în pădurea de alături.
Zis și făcut! Elefantul trâmbiță tuturor fiarelor din junglă despre isprăvile izbăvitorului său. Și fiarele nu mai conteneau să-l laude pe istețul iepure și să-și bată joc de tigrul cel nătâng.

Octombrie

Tigru și iepurele.

Un fierar s-a dus într-o bună zi la pădure să taie lemne pentru cărbuni. Tocmai atunci un iepure s-a luat după un tigru și l-a mâncat pe locul unde fierarul tăia lemne. Tigrul s-a tupilat, iar iepurele cotrobăia împrejur.

Tigrul din ascunziș a grăit către fierar:
-Ei, bade, rătuește-mă.
-Ba n-o să te rătuesc, a răspuns fierarul, c-ai să mă sfâșii.
-N-o să te sfâșii, i-a spus tigrul.
Fierarul, ce-a făcut, ce-a dres, l-a ascuns. Tigrul i-a vorbit mai apoi:
-Să nu spui nimanui o vorbă despre mine. Dacă spui, te mănânc-ia aminte.
Ce să facă sărmanul om? De ascuns l-a ascuns el pe tigru, iar tigrul și-a călcat cuvântul. I-a răspuns și el în doi peri: Știut lucru, că n-o să spun. Cum stăteau așa de vorbă, veni în fugă iepurele. Fieraul își repezi toporul și-l omorî pe loc.
Tigrul și-a luat rămas bun și a tulit-o la fugă, zicându-i pentru ultima oară:
-Să-ți ții gura.
Tigrul a ars cărbunii, a încărcat o legătură mare, a pus și iepurele deasupra și s-a pornit spre casă. Când a ajuns, trecuse hăt de amiază. A jupuit iepurele, a hăcuit carnea, iar femeia a femeia a fiert orez și a pregătit friptură. S-au așezat amândoi la masă și femeia l-a întrebat:
-Unde ai ucis iepurele?
Fierarul n-a răspuns. Femeia l-a întrebat din nou:
-Spune, unde l-ai ucis? E foarte bun și gustos. Mâine merg și eu cu tine. Tu vei prinde iepuri, iar eu voi tăia lemne.
Bărbatul îi zise pe șoptite:
-Am să-ți povestesc un lucru, dar bagă de seamă: să nu cumva să te scapi către cineva cu vorba.
-Am să tac, fii pe pace, a răspuns ea.
Bărbatul i-a înșirat totul de-a fir-a-păr.
-Iepurele fugărea un tigru, făcu el. Eu am aruncat cu toporul și am ucis iepurele dintr-o lovitură. Tigrul a zis: Să nu să scapi o vorbă.
Tigrul a venit spre seară la casa fierarului, s-a așezat pe prispă și a auzit totul. După ce s-au culcat, tigrul a întrat în casă, l-a înhățat pe fierar, l-a târât în curte, apoi l-a scos la marginea satului. Ce-a făcut, cum l-a dus, nu se știe, dar nu l-a vătămat deloc. Așa l-a purtat tocmai în pădure și l-a pus jos. Fierarul tremura ca varga de frică. Văzând una ca asta, tigrul s-a mirat și a întrebat:
-Uite cum tremură carnea pe tine. Oare de ce?
-Adineaori am mâncat un iepure, a răspuns fierarul. Și acum vrea să iasă afară.
-Așteaptă! Așteaptă! l-a rugat tigrul. Nu-i da drumul! Să mă îndepărtez cât de cât.
Tigrul a fugit, iar fierarul s-a dus acasă. Datorită istețimii sale, a scăpat cu viață.

Vitejia motanului.

 A fost odată ca niciodată. A fost odată într-un sat un om sărac lipit pământului și avea zece copii.
Într-o zi, când se adunaseră toți la masă, veni și motanul între ei: cerea și el o felie de mămăligă.
Copiilor le veni gust de joacă. Au zis să-i lege un cuțitași de gât, ca să-și taie singur mămăliga.
Și așa și făcură.
Motanul, văzându-se cu cuțitul la gât, socoti că are o sabie și plecă în lume. Mergând el fudul, cu cuțitașul: tronca, tronca, se întâlnește cu o vulpe.
-Încotro, mai soldat?
Motanul, îngâmfat, răspunse:
-Nu mă iei și pe mine?
– Bucuros, soro dragă!
Și vulpea l-a dus întâi pe la viziuna ei, să ospeteze puțin. Aici, motanul dădu de trai: căci
vulpea avea toate bunătățile: găinușe, rățișioare, gâsculițe, de toate, știi, ca gospodina la casa ei.
Când mâncau ei așa, aud că strigă cineva: ieșind vulpea, găsește afară pe lup, care o întreabă:
-Surioară vulpe, n-ai ceva de mâncare?
-Ba am, nene lupule, dar mai am și un oaspete:
un soldat.
-Un soldat? Ia să-l văd și eu! zise lupul râzând.
Când văzu soldatul, adică motanul, atâta namilă de lup, își zbîrli părul și începu să sforăie de frică. Lupu crezu atunci că se pregătește să-l taie cu sabia și, de aceea, o lua sănătoasă. În fuga lui cea mare, întâlnește pe urs. Acesta îl întreabă de ce fuge. Lupul îi povesti toată pățănia. Ursul se arată viteaz și se duse și el să vadă soldatul de la vulpe, dar o păți ca și lupul. Atunci lupul se sfătui cu ursul cum să facă să scape de soldatul acela.
În sfârșit, s-au înțeles să facă o masă mare și să cheme pe leu, pe iepure și pe vulpe cu soldatul ei. Și, sub un stejar mare, puseră o masă, cu tot felul de mâncări și băuturi. Dar acum, cine să cheme pe vulpe și pe soldat? Lupul zicea să se ducă ursul: da ursul de acolo: „Să se ducă lupul! ” Lupul zicea că se simte cam slab și l-ar putea prinde, iar ursul, că e greoi la mers și o să-l prindă soldatul. Acum căzu păcatul pe iepure. Iepurele n-avu încotro și se duse. Fricos cum e, el nu se apropie, ci strigă de departe, apoi o luă la fugă. Cum auzi vulpea de așa petrecere, își luă musafirul și plecă într-acolo.
Când să ajungă la locul acela, unde era masa, motanul zări o cioară în vârful unui copac. Și cum sunt motanii învățați, se sui și cât ai clipi din ochi, fu în vârf. Cioara, proastă, n-a zburat. El o înhață cu ghearele și o aruncă jos, aproape de masă lupului.
-Bre, bre! Dacă omoară el pe unul tocmai de sus, dar noi, acestia de jos?!…Ce ne facem acum?
Leul se bagă sub masă, ursul se sui în copac, lupul și cu iepurele dădură fugă în tufiș. Până să bage vulpea de seamă, toți, musafirii se ascun-seseră de frica soldatului motan. Motanul zări coada leului, se repezi pe ea. Văzând motanul atâta namilă de leu, se urcă în copac de frică. Aici dădu de urs. Buf! ursul căzu jos, tot de frică și, după el, și motanul. Aici însă găsi pe lup și pe iepure și, de frică lor, fugi la vulpe.
Vulpea nu mai putea de bucurie, crezând că toți fugiseră de frica motanului. Ea se așeză la masă cu viteazul ei musafir și petrecură pân-la ziua.
Am fost și eu cu ei la masă și de acolo știu povestea asta.
Și-am venit călare pe un fus, și povestea toată v-am spus.

Septembrie

Moșul și baba.

A fost cîndva pe undeva o babă și un moș. Baba avea o colibă de sare și moșul una de smoală.
Într-o zi, moșul s-a pus de găsit ceva de mîncare și cum nu avea sare, ceru de la babă:
-Babă, dă-mi, te rog, un pic de sare să presor în mîncare!
-Nu-ți dau nici un pic! răspunse baba și-i întoarse spatele.
Atunci moșul se rugă:
-Dă, Doamne, o ploae să se topească toată colibioara babei!
Și se porni o ploae și un potop, de se topi sălașul babei și biata babă a rămas pe drumuri. Pocăită, ea veni la moș:
-Moșule, moșulică, nu mă iei și pe mine în cocioaba ta?
-Te iau, răspunse moșul, dar mă tem nu cumva peste noapte să sforăi prea tare, să-mi sperii caprele, că atîta le-am văzut!
-Doamne ferește! Eu nu sforăi!
Și moșul o pofti în colibă. Dar, la miezul nopții, cînd e somnul mai uituc, unde începu baba să-i tragă la aghioase, de se speriară toate caprele și-o luară cîmpii. Apoi, prinde-le de mai poți!
-Ce mi-ai făcut, baba afurisită! Piei din ochii mei!
Și fugi moșul după capre, să le ajungă din urmă. Și tot le fugări prin cotituri, ba aici, ba colea , pînă ce acestea intrară în tufișuri și le pierdu din ochi. Și cum alerga necăjitul moș de-l treceau răcorilr, iată în fața lui o vulpe.
-Vulpe, vulpe, nu ai văzut niște capre?
-Dacă îmi dai și mie una, am să-ți spun încotro au luat-o.
-S-a făcut! Numai zi odată mai repede!
Și vulpea îl întreaptă pe poteca pe unde o tuliseră caprele.
Cum pași moșul mai încolo, se întîni cu un lup.
-Lupe, lupe, n-ai zărit cumva niște căprițe, să-mi spui pe unde au apucat-o?
Lupul lăcomi și el la o căpriță. Moșul îi făgădui să-i dea și lui una și astgel se luă pe urmele lor.
Tot fuga fugulița, merse moșul mai departe, cu limba scoasă de osteneală și bătrînețe. Se pomeni în fața lui cu un urs.
-Ursule, ursule, n-ai zărit niște capre fugare pe undeva?
-Le-am zărit, dar nu-ți spun pînă nu-mi dai și mie una.
Moșul, neavînd ce face, primi tocmeala și ursul îi arătă unde erau caprele. Și, cum le găsi, le mînă înapoi spre colibă. Trecu pe la urs și el îi ceru capra făgăduită.
-La colibă, zice moșul, că aici nu am vreme.
Mai încolo dete de lup care ceru și el partea făgăduită.
-Vino la colibaă, acum mă grăbesc să nu înnoptez în pădure.
După o bucată de drum ajunse și la vulpe. dar, vicleana, nici una, nici două, înhață o capră de picior.
Poc! Lovi moșul o dată cu caia peste grumazul vulpii.
-Așa ne-a fost vorba? întreabă vulpea supărată.
-Cumetria se cere, nu se ia! zise moșul. Poftește la colibă să-ți iei partea.
Ajuns la colibă, înțărcui frumos caprele și puse de pază dulăii.
-Haideți, acum, zise el dihăniilor, să vă luați caprele.
Cînd ele se băgară în țanc, în loc de capre le întîmpinară dulăii, care se năpustiră asupra lor și le puseră pe fugă.

Ariciul și iepurele.

Iepurele îl întîlni pe arici și-i spuse:
-Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ți-s strîmbe și se cam împleticesc.
Ariciul se supără:
-Degeaba rîzi, picioarele mele strîmbe sînt mai iuți ale tale cele drepte. Să trec numai o clipă pe acasă și apoi să ne luăm la întrecere!
Ariciul trecu pe acasă și-i spuse nevestei:
-Am avut o vorbă neplăcută cu iepurele și vrem să ne luăm la întrecere, casă se vadă care dintre noi aleargă mai repede.
-Se vede că ți-ai pierdut mințele! îi spuse aricioaica. Cum o să te iei la întrecere cu iepurele? El e iute de picior, iar labele tale sînt strîmbe și parcă tocite.
-O fi el iute de picior, dar eu sînt mai iute la minte, spuse ariciul. Tu însă să faci ce-ți voi spune. Hai în cîmp.
Sosiră pe arătură și ariciul îi spuse nevesti-sii:
-Ascunde-te la capătul ăsta de brazdă, iar iepurele și cu mine vom porni din capătul calălalt: cînd iepurele își va fi luat bine avânt, eu o să mă întorc la locul de plecare, iar cînd va ajunge el la capătul dinspre tine, să ieși de după brazdă și spui: „De cînd te aștept!” N-o să te poată deosebi de mine și va crede că sunt eu.
Nevasta ariciului se ascunde după brazdă, iar ariciul și o luară la fugă din celălalt capăt. Cînd iepurele își luă bine avânt, ariciul se întoarse la locul de plecare și se ascunde. Iepurele sosi în goană mare la capătul brazdei și, ce să vezi!
nevasta ariciului care aștepta acolo îi spuse:”De cînd te aștept!”
Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de aripi și se gîndi:”Mare minune! Cum de m-a întrecut?”
– Dacă-i așa, spuse el, hai să mai alergăm o dată!
Iepurele o luă la fugă înapoi, ajunse la celălalt capăt și, ce să vezi!-ariciul era deja acolo.
-Ehei, frate abia ai ajuns, da eu sînt demul aici.
„Ce minunăție! se gîndi iepurele, doar am fugit strașnic de iute, cum de m-a întrecut?”
-Hai să mai alergăm o dată, acum nu mă mai întreci!

 -Hai!
Iepurele fugi de-i scăpărau călcîiele, însă degeaba! Ariciul ședea în fața lui și-l aștepta. A tot fugit așa iepurele dintr-un capăt într-altul, pîă a căzut mort de oboseală. În cele din urmă, iepurele se dădu bătut și spuse că de acum încolo nu va mai întrece cu nimeni.

Ciopitorul în piatră.

A fost odată un ciopitor în piatră, care era tare sărac. În fiecare zi, el urca pe muntele din apropierea cocioa bei sale și taia piatră, care era folosită apoi la construirea unor case mărețe.
Într-o dimineață, a văzut construcția unui palat și a înțeles cît de grea era viața lui.”Vai, s-a gîndit el, dacă aș fi stăpînul acestului palat frumos, aș foarte fericit! Aș fi un prinț!” Duhul muntelui i-a auzit dorința și a realizat-o imediat. Ciopitorul s-a simțit nespus de fericit, dar în scurt timp și-a dat seama că pînă și prinții sunt neputențioși în fața Soarelui.
„Vai! Dacă aș putea fi exact ca Soarele, atunci chiar aș fi cu adevărat fericit!”
Această dorință i-a fost din nou împlinită. Ciopitorul în piatră se simțea în culmea fericirii. Dar într-o zi, un nor a trecut prin fața lui și i-a și i-a întunecat razele strălucetoare.

 „Vai, de-aș putea fi ca acest nor, atunci chiar aș fi fericit!” Și, dintr-o dată, dorința i-a fost indeplinită. s-a plictisit însă destul de repede să fie nor, pentru că vîntul îl mîna de colo-colo ziua întreagă.
„Vai, de-aș fi ca vîntul, aș trăi fericit!” exclamă el. Duhul muntelui i-a îndeplinit și această dorință. Într-o zi, cînd s-a izbit de munte, nu l-a putut urni pe aceasta din loc, deși a suflat din răsputeri.
„Vai, dacă aș devini munte, chiar aș fi foarte fericit!” Dorința i-a fost îndeplinită, dar a simțit în curînd ceva care-l deranja foarte tare. S-a uitat în jos și a văzut un ciopitor de piatră care tăia bucăți din el.
Atunci de-abia a înțeles unde se găsește adevărată fericire. „Vai, a zis el, de-aș putea fi un ciopitor în piatră, aș fi mulțimit pentru tot restul vieții!” și, dintr-o dată, dorința i-a fost îndeplinită. Astfel a fost în sfîrșit fericit.

Darul Mamei Natura.

Într-ozi, în timp ce Mama Natura își vedea de treburi în grădină, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele și Ploaia, care se certau cine este cel mai important pe lume.
„Eu sînt cel mai important! strigă Soarele. Fără mine, nimic n-ar crește!”
„Nu este adevărat, eu sînt cea mai importantă! strigă Ploaia. Fără mine, nimic nu ar crește!”
Glasurile li se auzeau din ce în ce mai tare și din ce în ce mai răstite, fiecare fiind sigur că el este cel mai important.
La un moment dat, Mama Natura s-a săturat să-ivadă certîndus-se și s-a gîndit să le dea o lecție. A trimis Soarele pe o parte a lumii și Ploaia pe cealtă.
Curînd a fost pace și liniște din nou, iar Mama Natura s-a întors la treaba ei.
La început Soarele și Ploaia s-au supărat că au fost despărțiți, dar au decis că această este șansa prin care fiecare poate demonstra că este cel mai important.
Zi după zi, Soarele strălucea pe o fată a globului, în timp ce pe cealtă Ploaia continua să cadă. După o vreme, pa partea Soarelui totul era uscat , iar pe cea a ploii totul era inindat.
Cînd și-au dat seama de greșala făcută, Soarelui și Ploii li s-a făcut rușine. S-au dus înapoi la Mama Natura și și-au cerut scuze.
„Știm acum că nici unul nu este mai important decît celălalt”, au spus.
„Avem nevoie unul de celălalt, iar lumea are nevoie de noi amîndoi pentru creșterea plantelor și animalelor.”
Mama Natura era fericită că Soarele și Ploaia și-au învățat lecția. Pentru a sărbători s-a gîndit să ofere lumii un dar special.
De-a lungul cerului a pictat un arc din culori minunate: roșu, portocalui, galben, verde, albastru, indigo și violet.

 „Lumea are nevoie de voi amîndoi, copii mei, Soarele și Ploaia”, a spus ea. „De cîte ori veți vizita lumea în acelaș timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Cînd lumea va vedea curcubeul, va ști că voi sînteți fericiți să lucrați împreună.”

August

Iepurașul căruia îl plăcea mierea.

Trăia odată în pădure Iepurașul cel Haios, care petrecea toată ziua în căutarea mierii. Bineînțăles că îi plăceau morcovii și spanacul, , dar cel mai mult îi plăcea mierea!
Cîteodată avea noroc să găsească ușor miere în scorbură vreunui copac bătrîn. Dar, de cele mai multe ori, trebuia să caute diverse metode să pătrundă în vizuină Doamnei Ursoaica, unde putea să putea să mănînce pe săturate miere din borcanul acesteia.
La un moment dat însă Doamna Ursoaica a observat că borcanul ei cu miere se tot golește. „Cineva îmi mănîncă mierea, dar am să-l prind”, și-a spus ea.
Doamna Ursoaica a întins o capcană. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel încît acesta să cadă cînd va fi atins.
În ziua următoare, cînd Ursoaica a plecat la vînătoare, Iepurașul cel Haios a pătruns în viziunea ei. A văzut borcanul de miere sus pe raft și s-a urcat să-l ia. Dar cînd l-a atins, borcanul a căzut, Iepurașul cel Haios a căzut și mierea s-a întins toată peste Iepurașul cel Haios!
„Vai de mine!” Iepurașul cel Haios a încercat și a tot încercat și a tot încercat să se miște, dar mierea era așa de groasă, încît el se lipea de orice atingea.
Cînd Doamna Ursoaica s-a întors acasă, Iepurașul cel Haios era lipit de podea. „Ei, și acum să vedem ce am prins,” și-a zis rîzînd Doamna Ursoaica.
„Se pare că voi avea ciorbă de iepure în seara asta la masă.”
Doamna Ursoaica a umplut cu apă o oală mare neagră și a pus-o pe cămin. A aprins apoi focul în cămin, sub oală, și a ieșit afară să adune cîteva legume pentru ciorbă.
Iepurașul cel Haios a încercat să fugă, dar se lipea tot mai rău.”Dacă aș putea să scap de aici, niciodată n-aș mai încerca să fur miere!”, și-a spus el plîngînd.
Pe masură ce focul aprins sub oală devenea din ce în ce mai puternic, mierea din jurul Iepurașului cel Haios devenea tot mai subțire. A început să se scurgă pe lîngăurechi, de peste tot, în jos spre lăbuțe.
Curînd Iepurașul cel Haios a fost în stare să-și miște un picior, apoi pe celălalt. Cu o mișcare din coadă Iepurașul a sărit afară din vizuina Doamnei Ursoaica și a pornit-o repede prin pădure.
Din acea zi, Iepurașul cel Haios nu mai mîncat niciodată miere. S-a mulțumit cu morcovi, spanac și salată, ca și restul iepurașilor.

Iulie

Tupiluș și Trepăduș.

Tupiluș și Trepăduș sunt doi cățăluși gemeni, prieteni buni, veseli din fire, pe care te poți bizui oricând. Numele lor spun multe, dar nici pe departe totul.
Tupiluș e negru, cu pete albe. Trepăduș e alb cu pete negre. Una la una!Tupeluș are-o mărgică pe bot, Trepăduș una la fel de mare, dar neagră. Coada lui Tupiluș e albă, cea a lui Trepăduș e neagră.
Tupilușl umblă veșnic cu botișurul în pământ, cu urechele mari, pleoștite. Dacă o să zăriți o bară prin iarbă pătulită, să știți că pe aici a trecut Tupiluș cu coada sa lungă și stufoasă. Lui Trepăduș e mai greu să-i dați de urme, deoarece el abia atinge pământul și e iute ca zvârlugă. Ține coada covrig și urechile ciulite, gata să prindă orice zgomot. Aude chiar și fluturașul care zboară, și floarea care-și desface petalele.
Tupeluș e puțin mai bondoc, mai plinuț, după cum i-i feleșagul și purtările, pe când Trepăduș e ceva mai slab, dar vânjos, gata să țâșnească înainte. Tupiluș e mai blând, Trepăduș mai inimos. Tupiluș nu te mușcă până când nu se descurcă bine cu cine are de-a face. Trepăduș, la fierbențală, poate să-și înfigă colțișorii orișicând. Glasul lui Tupiluș e mai domol, mai îngânat. El închide ochii alene, deși nu elenos, de parcă te-ar îndemna să te apropii fără nici o teamă, dacă ești om bun. Trepăduș latră ascuțit și când te săgetează cu ochii, înțelegi deodată că e maibine să te ții la distanță, dacă ai venit cu vreun gând rău.
Și unul și altul au ureche muzicală. Lui Trepăduș îi place muzica lină, melodioasă și cum aude ceva de felul ecesta se așează pa prag, își culcă căpușorul pe labele de dinainte, închide ochii și ascultă.
Trepăduș are altă părere despre muzică. Lui să-i pui melodii ritmice, vesele. Când le aude, sare sus și cutreieră ograda, lătrând de bucurie.
Într-un cuvânt, doi cățeluși de treabă, ce mai vorbă! Pe cât se asemănă, pe atâta se și deosebesc. Doi nostimi cățăluși care ne fac viața mai frumoasă. Cred că o să vă placă și vouă.

  De ce nu zboară omul?

Odată pe un lan de floarea soarelui rămase după seceriș o pălărie enormă. Era căzută la pământ, i se vedeau semințele bombate și mari, care parcă îi zâmbeau soareluu. O vrăbiuță observă pălăria:
– Vai, ce-mi văd ochii! ciripi ea vesel. Iată și dejunul!
Coborî spre pălăria încărcată cu semințe și prinse a le ciuguli cu poftă. Abia reuși să-și potolească foamea, că spre pălărie se năpustiră dou turturele:
-Vrem și noi niște semințe, că suntem tare flămânde!
Vrăbiuța se dădu la o parte fără supărare. Se săturase și începu să ciripească vesel, mulțămind parcă pentru dejunul copios. Era și ea în căutarea hranei. Se repezi la semincioare, alungând turturelele. Acestea îi cedară pălăria și nu se mâhniră deloc, căci aveau deja gușile pline. Coțofana prinse a mânca lacom miezul gras.
Dintr-un nuc răsună conicănitul unei cioare bătrâne, care certa lanul. Vazu coțofana ciugulind ceva. Își făcu vânt spre ea, speriind-o. Coțofana se retrase fără luptă, bucuroasă că nu mai avea nevoe în ziua aceea să caute de-ale gurii.
Înghiți și cioara până se sătură, lăsă pălăria jos și zbură spre nucul său. Pălăria însă părea fermecată. Mai mult de jumătate din semințele ei rămaseră neatinse. Mai țineți minte câte ființe se hrăniră deja din rodul său?
Acum iată că se abătu prin lanul acela un om. Dar ce om! Avea o o burtă mare-mare, cât un uriaș pepene verde. Burta i se prăvălea din cămașă peste centura pantalonilor. Cum zări pălăria, se așeză jos și începu să dezghioace semințele. Mâncă lacom vreo doi pumni și se sătură. Bagă pălăria în traistă, o puse sub cap și se culcă să se odihnească.
Între timp vrăbiuța reuși să adune tot stolul, lăudându-se:
– Veniți după mine! Zburați mai iute că am descoperit o pălărie enormă încărcată cu semințe!
Și toate suratele se avântară după ea. Dar pălăria? Ia-o de unde nu-i! Amărâte, vrăbiuțele începură a ciripi zgomotos, stârnind o zarvă mare.
Omul se trezi. Supărat, luă niște bulgări și aruncă în vrăbii, alungându-le.
Scose apoi din traistă pălăria de loarea soarelui, dezghioacă semințele rămase și le bagă în buzunar. Puse traista goală pe umăr și porni să colinde lanul în lung și în lat. Spera să mai găsească niște pălării ca să umple cu semințe buzunarele, traista, sacii, podul….
-Suratelor! ciripi vrăbiuța. Care vietate de pe pământ e cea mai lacomă?

 Vîntul aduse pe aripele sale un răspuns ca un oftat: „Omul..o-o-o-mul…”
Vrăbiuța ciripi ca pentru sine:
-Omul…E lacom și nesățios pentru că… nu are aripi… nu poate zbură…
Altă voce purtată de vânt o contrazise:
-Ba aripi nu are pentru că e lacom. Îți închipui ce mărime ar trebui să aibă aripile sale ca el să-și poată ridica în ceruri toate bogățiile adunate?
-Bine că nu-s om! ciripi vrăbiuța și zbură bucuroasă peste lanul secerat.

Iunie

Povestea vrăbiuței blonde.

Într-o zi, după ce zburase multă vreme în căutarea hranei, vrăbiuța Cip-Cirip se așeză pe o crenguță de cais să se mai odihnească. În jurul ei mugurii parcă se luau la întrecere: erau mari, gata se dea în floare. Unul, chiar alături de Cip-Cirip, auzindu-i ciripitul, se trezi din somnul iernii, își iți capul de sub plapumă și zise uimit:
-Ce cald și bine e! Dar vai! Frații mei muguri vor să mă întreacă!…
Mugurel aruncă plapuma și ridică ochii spre cerul albastru. Pământul se elibera din ultimele zdrențe de zăpadă. Omătul se prefăcea în aburi ce se ridicau în sus. Au ajuns și până la Mugurel. El respiră adânc. Mirosul îmbătător al primăverii îi învălui inima. Se simți fericit. Își desfăcu puțin petalele și se uită printre ele la Soare.
-Bună ziua, Soare! Îl salută cu respect Mugurel.
Soarele îi zâmbi vesel. Pe fundalul albastru al cerului apăru prima floare de cais.
Deodată dinspre orizont se iviră nori mari și grei. Ei se zbuciumau, se rostogoleau pe cer. Soarele dispăru. Zările se întunecară. Fulgi mari de nea cădeau pe pământ.
Mugurel prinse a tremura. Vru să-și închidă petalele, dar nu le putea mișca de frig.
Soare! Unde ești, Soare? Alungă acești nori fioroși, că tare mi-i frig!
Îl auzi numai vrăbiuța Cip-Cirip. I se făcu milă de el. Știa cruzimea iernii. De multe ori îi înghețau lăbuțele de ger. Mugurel văzu o umbră întunecoasă. Crezând că cel mai mare nor și-a aruncat toată zăpada asupra lui, închise ochii de spaimă. Dar simți o căldură plăcută și auzi ciripitul cunoscut al vrăbiuței:
-Nu te teme, Mugurel. Eu am să te apăr de frig!
Peste un timp din nou apăru pe cer Soarele. Aruncând-și privirea în jos, văzu cum Cip-Cirip stă cu o aripă întinsă peste Mugurel. Vrăbiuța era sleită de puteri, părea ca din clipă în clipă vă cădea de pe ramură. Atunci Soarele își adună razele și le șopti ceva. Razele coborâră spre vrăbiuță, o încălziră cu lumina lor. Și ea se simți din nou puternică. Penele vrăbiuței căpătară o culoare aurie.

 ….Dacă ai să vezi vreodată o vrabie blondă, să știi că-i Cip-Cirip, cea care nu s-a speriat de ger, nu s-a ascuns sub streșină, dar i-a venit în ajutor lui Mugurel. Eu am avut fericirea s-o descopăr într-o zi de iarnă printre vrăbiuțele cenușii, ciugulind lângă casa mea niște semințe de floarea-soarelui…
Cei doi frați și nevoia

Erau odată doi frați. Unul bogat de nu-și ținea seama averilor, iar celălalt sărac lipit pămîntului și cu o casă de copii. Săracul s-a prins să argățească la frate-său un an de zile. Drept răsplată, a primit o fișie de pămînt și a semănat-o cu grîu. Cînd se pîrguise grîul, săracul s-a dus cu femeia să-l secere. Spre seară, s-a ridicat o furtună cu nori și săracul a trimis femeia acasă, iar el a rămas să strîngă snopii, să nu-i iee apă. Săracul s-a dus drept la dînsul.
-Cine ești tu?
Acela i-a răspuns:
-Eu sunt norocul lui frate-tău.
-Și ce faci aici?
-Strîng spicele cele mari de la tine și le duc pe lanul fratelui tău, iar cele mici de la dînsul le duc la tine.
Săracul îl apucă de piept.
-De ce faci una ca aceasta? El și așa e bogat! În loc să-mi ajuți mie să ies din nevoie, tu îmi ei și ce mai am.
Și prinde a-l bate. Acela, văzînd nevoia, strigă:
-Du-te și-ți pune și tu norocul la lucru, că doar și tu ai noroc.
– Unde-i, că nu l-am văzut niciodată?
-La crîșmă, bea și se tăvălește pe jos.
Și-i spune și crîșma unde să-l caute.
S-a dus săracul la crîșmă și a văzut pe unul la o masă cum bea pahar după pahar. El l-a scos afară și l-a luat la certat.
– Aici îți pierzi zilele în trîndăvie și beție, iar eu mă usuc muncind, am ajuns ca o scoabă și nu mă pot vedea scăpat de nevoie.
Norocul fratelui se căznește zi și noapte, iar tu nici nu dai pe acasă.
Și-l izbește și-l scutură.
-Spune, de ce nu vii și tu să muncești?
Văzînd că se îndîrjește să-l sugrume,norocul a răspuns:
– Nu pot veni din pricina nevoii. Ea e stăpînă în casă la tine și pe mine mă alungă.
-Ce să fac să scap de ea?
-Încarcă tot ce ai și du-te în alt sat la lucru.
A venit săracul acasă, a încărcat în car ce a mai avut, a luat copiii și s-a dus în alt sat.
Cînd ieșea din sat, s-a luat o fată din urma lui, juca și cînta s-o iee în car. Săracul a înțeles că-i nevoia. A mers pînă la pădure, a prins-o și a legat-o cu un lanț de trunchiul unui copac gros.
Săracul s-a pripășit în satul vecin și după cîțiva ani se făcuse mai bogat decît fratele-său.
Într-o bună zi, vine la fratele-său în ospeție și acesta l-a întebat ce a făcut de a agonisit atîta avere. El i-a spus că a prins nevoia și a legat-o în pădure.
După ce au plecat musafirii, femeia îi spune bărbatului:
-Du-te, bărbate, și dă drumu nevoii să-l sărăcească pe fratetău.
Cît era sărac, ne argățea.
Fratele cel bogat a încălecat pe cal, s-a dus în pădure și a găsit nevoia legată. Era cu un pic de suflet, uscată de vînt, arsă de soare. El i-a dat drumu și nevoia, cînd s-a văzut slobodă, s-aapucat de gîtul lui.
-Eu ți-am dat drumul să te duci la fratele-meu.
Nevoia a răspuns:
-Nu mă duc la fratele-tău, că el mă ucide, mă mîntuie de zile. Tu mi-ai dat drumul și eu cu tine o să merg.
Fratele cel bogat a încălecat pe cal și s-a pornit acasă. Nevoia a luat-o de-a dreptul și a ajuns înaintea lui. Cînd a intrat în ogradă, a găsit vite, porci, păsări pierite. Din ziua ceea, a prins a sărăci și a rămas pînă la urmă de tăia într-un bordei ca vai de lume.

 Bunicul Cireș.

Bunicul Cireș era din viță de neam tare ca lemnul. Neamul lui era numeros, căci prin părțile noastre pretutindeni creșteau cireși.
Îl țin minte de pe cînd mama scotea leagănul meu afară, îl atîrnă de brațele bunicului și mă lăsa să mă legene acolo cît mi-o placea. Astfel, zile la rînd nu-mi rupeam ochii de la el.

Bunicul Cireș era un pom voinic. Avea tulpina groasă și strălucitoare ce se desfăcea în multe brațe, iar ele la rîndul lor aveau ramuri ce acopereau toată ograda noastră și treceau dincolo la vecini.
Nu mai spun cît de puternic era! Putea să țină în brațele lui toți copiii satului.
Primăvara înflorea primul, iar după vreo două-trei duminici tot primul ne ospăta cu cireșe coapte.
Ei, dar atunci cînd cireșele se coceau, eu eram cel mai răsățat și onorat de către prietenii mei, pentru că numai eu aveam norocul de unul ca bunicul Cireș. De aceea băieții din mahalaua noastră dis-de-dimineața, cum se deșteptau, veneau și mă chemau la joacă.
Știam eu de ce mă îmbie ei atât de devreme și, cum bunicul era bun și darnic, lăsam jocul baltă și urcam cu toții în cireș. Ne așezam pe brațele lui vânjoase și mîncam cireșe cît încăpea în noi, iar mama ne punea să strîngem codițele, că sînt bune pentru ceai.
Ei, dar cît de repede veneau cireșele, tot atît de repede și se duceau. Atunci bunicul Cireș nu mai avea atîta bătaie de cap cu noi, ci ținea umbra și legăna păsărelele pe ramurile sale.

 Cei trei fluturași.

Au fost odată, trei fluturași: unul alb, altul roșu și altul galben. Într-o zi, când soarele strălucea mai frumos, ei se jucau, alergând din floare în floare.
Tocmai când jocul lor era mai neastâmpărat, un nor mic se așeză în fața soarelui. Ca din senin, începu să plouă repede, tot mai repede.Ploaia ropotea nebună și, și cu picăturile ei mari, lovea fragedele lor aripioare.

 Văzând primejdia în care se aflau, fluturașii au zburat la o lalea și într-un glas au rugat-o:
-Drăguță lălea, lasă-ne să ne ascundem sub frunzele tale. Ploaia cade mereu și ne e frig!
Lăleaua le răspunse:
-Cel roșu și cel galben pot să se ascundă sub frunzele mele, dar cel alb să-se caute adăpost în altă parte!
Auzind acestea, fluturașul roșu și cel galben răspunseră:
-Dacă ni-l lași și pe frățiorul nostru să se ascundă, nici noi nu ne vom ascunde la tine!
Apoi, toți trei, tremurând de frig, au zburat la crin și i-au zis:
-Drăguțule crin, lasă-ne să ne ascundem sub tine. Ploaia cade mereu și nouă ne e frig.
Crinul le răspunse:
-Pe fluturașul cel alb îl las să se ascundă, pentru că e alb ca floarea mea, dar cel roșu și cel galben să-și caute adăpost în altă parte.
Auzind acestea, fluturașul cel alb îi zise:
-Nu, dragă crinule! Dacă nu dai voie și frățiorilor mei să se ascundă, apoi nici eu nu rămân aici. Iți mulțumesc de bunătate!… Vom căuta adăpost în altă parte, sau vom muri împreună!
Și, triști, toți trei au zburat mai departe.
Soarele auzise toate acestea. Văzând cât de mare este iubirea celor trei fluturași, împrăștie norii și ploaia încetă. Razele lui străluceau acum mai frumos.
Cei trei fluturași se opriră pe tulpina unei lăcrămioare, se încălziră și își uscară aripioarele. Grădină părea acum mai veselă, iar ei erau mai fericiți, fiindcă nu uitaseră, nici o clipă, sfânta poruncă a lui Dumnezeu:
– Iubește cu adevărat pe fratele tău!

Cine nu muncește, nu mănâncă.

A fost odată un rege care avea o fiică foarte frumoasă, dar de leneșe, că toată ziulica nu lucra nimic. De altfel, nici nu știa să lucreze, ci stătea tot timpul în fața oglinzii. Când îi vine timpul de măritiș, tatăl său dă sfoară-n țara că vrea să-și mărite fata. Iar cine o va lua, treuie s-o învețe, timp de trei ani, să facă vreo treabă. Trece destulă vreme, dar pe fiica regelui n-o cere nimeni. Atunci regele trimite pețitori în toate părțile lumii, ca să caute un soț pentru fata lui.
Aceștia se răspândesc care-ncotro; iar unii, tot mergând așa, văd din drum pe un flăcău, arându-și singur ogorul cu opt boi. Acești curteni îl vestesc că trebue să se înfățișeze numaidecât înaintea regelui împreună cu dânșii. Flăcăul se sperie. Dar ce-i de făcut, dacă trebuie!
Când ajunge la palat, regele îi spune ce și cum…
Tânărul îl făgăduiește că, în timp de trei ani, va învăța pe fată să lucreze. După petrecerea de o săptămână întreagă, flăcăul o ia pe fiica regelui și pornește cu dânsa spre casă; iar regele îi petrece până departe și, la despărțire, el le spune că nu vor vedea vreme de trei ani.
Când ajunge flăcăul acasă, maica-sa îi aleargă înainte și se minulează de frumusețea fetei. A doua zi, bărbatul ia din nou plugul și boii; iar maică-si îi dă în grijă să n-o silească pe fată a lucra. Seara flăcăul se întoarce de la câmp. Maica-să pune numaidecât mâncarea pe masă pentru cină. Atunci fiul o întreabă pe maică-sa:
-Mamă, cine a lucrat azi?
-Eu și cu tine, răspunde mama.
-Ei, cine a lucrat, acela rtebuie să și mănânce, spune flăcăul.
Fiica regelui nu se simte la îndemână, se îmbufnează și se duce la culcare. A doua zi seara-același lucru…Atreia zi însă, fata spune soacrei:
-Mama, dă-mi să lucrez și eu ceva, ca să nu stau degeaba.
Soacra o pune să despice lemne. Seara, când se așează cu toții la cină, flăcăul o întreabă din nou pe maica-sa:
-Mama, cine a lucrat azi?
-Trustei: eu, tu și fata regelui, răspunde mama.
-Ei, cine a muncit, zice flăcăul, acela trebuie să și mănânce.
Trustei se pun la masă și cinează. Așa, puțin câte puțin, fiica regului învață toate treburile gospodărești; iară după trei ani, când vine taică-său în ospeție și vede pe fiica lui lucrând de zor, umăr la umăr cu soacra, se bucură și spunei fetei:
-Ian te uită, văd că știi și tu să lucreai câte ceva!
-Știu, zău știu, zice ea, că la noi așa-i rănduiala: cine nu muncește, nu mănâncă! Știi ceva, tată, dacă ai de gând să prânzești la noi, treci colea în curte și sparge niște lemne.
Regele adusese multe daruri cu sine. Le dă fiicei sale și ginerelui; apoi îi ia pe tustrei la palat. După aceea îl socotește pe tustrei la palat. După aceea îl socotește pe flăcău acela ca pe feciorul lui adevătat și, fiind încă în viață, îi promite domnia.

Mai

Veverița și ciocănitoarea.

A fost o dată o veveriță, care a descoperit că-i plăceau tare mult alunele. Și ce credeți că i-a venit în gînd? Să strângă alune, astfel încât să aibă provizii pentru toată iarna.
Așa și-a umput veverița scorbura de alune și era bucuroasă nevoie mare de norocul ei.

 Într-o dimineață, s-a zgâriat la o lăbuță cu o coarjă de alună.
-Mare mirare! Cum a ajuns această coarjă aici, când eu nici n-am început încă proviziile?
Doar n-am spart nici o alună! Nu cumva cineva s-a atins de alunele mele?
Vereficându-și cămara, veverița descoperi că un sfert din alune strânse pentru iarnă erau deja mâncate. Era foarte supărată veverița noastră de ceea ce pățise și a hotărît să prindă hoțul. De aceea s-a pus la pândă, ghemuindu-se în fundul scorburii și a așteptat să apară făptașul. Nu a trebuit să aștepte prea mult, căci ciocănitoarea venea în fiecare zi în casa veveriței pentru a-si lua prânzul. Foarte înfuriată, veverița a început s-o jumulească de pene pe cioconitoare, ca s-o învețe minte ca altă dată să nu mai fure din avutul altuia. Biata cioconitoare s-a zbătut ca să scape de mânia veveriței și astfel, când și-a luat zborul din scorbură, a văzut speriată că nu mai are coadă lungă. Aceasta rămăsese în lăbuțele veveriței, ca „amintire”.
După ce s-a văzut în siguranța, dar fără coadă, cioconitoarea s-a întors la veveriță ca s-o roage s-o erte. Acum n-a mai dat buzna în scorbură, ci a bătut smerită cu ciocul: cioc! cioc! cioc!. Dar veverița, mâhnită de întîmplare, a deschis să-și mute culcușul, ca să nu mai aibă de a face cu așa vecini.
Așa a ajuns biată pasăre să ciocăne în scoarța fiecărui copac, sperînd că va da de veveriță.

De ce se spală pisoiul după
mâncare

Odată, o vrabie a poposit în ograda unui țaran și s-a apucat să ciugulească grăunțele înșirate pe jos.
Sare vrabia prin iarbă și adună grăunte cu grăunte, iar pisoiu cel leneș stă după colțul casei și o pândește.
A pândit el cât a pândit și când și-a făcut o dată vânt a înhățat-o de-o aripă.
-Nici n-am visat asemene gustărică, miorlăi pisoiul.
– Vai, domnule pisoi, chiar ai de gând să mă mănânci? ciripi vrăbiuța     deznădăjduită.
– Dar de ce-ai crezut, c-am să te țin la icoană? fârnâi pisoil și clipi din ochi de plăcere.
-N-ai niciun pic de rușine! Îl luă vrăbiuța la trei parele. De ce ai uitat să te speli azi-dimineață? Nu știi că și stăpânul, și stăpâna, toatăsuflarea de pe pământ în fiecare dimineața mai întâi se spală și abia după aceea iau dejunul?
-Ai dreptate, miorlăi puțin intimidat pisoiul și ridică lăbuța să-și spele botoșorul.
Fără a mai sta pe gânduri, vrăbiuța își făcu vânt, fâlfâi din aripi și scapă din ghearele lui.
Rău s-a mai înfuriat pisoiul!
-De azi înainte nimeni nu mă va mai păcăli! Facă oamenii cum îi aduce mintea și capul! Eu dimineața, mai întâi și-întâi voi lua dejunul și-abia după aceea o să mă spăl.
De atunci, tot neamul pisicesc se spală după mâncare și nu înainte, cum fac toți copiii ascultători.
Ce a pățit copilul
mincinos?

Nicu păștea odată oile într-un crâng, de sălcii. Și ce i-a venit în minte băietanului?
Să-i amăgească oleacă pe săteni și să strige ca apucatu:
-Săriți, oameni buni! Săriți,că lupul mănâncă oile!
Când au auzit una asta, oamenii și-au lăsat treburile, au luat topoarele și fuga în crâng, să-l scape pe Nicu de lupi. Când colo, pe pajiște nu era nici urma de lup.
– Ne-ai păcălit, băiete! zâmbi cu năduf taică-său, gata să-l urechească pe mincinos.
Ei, și toamna, într-o zi cețoasă, a venit de de-adevăratelea lupul la turma lui Nicu mincinosul.
Băietanul porni iarăși să țipe în draci.
-Văleu, săriți, oameni buni! A venit lupul!
Acum, nici un om n-a mai alergat să-l scape pe Nicu de lup.
Lupul a înșfăcat o oaie și-a dus-o în pădure. Iar Nică mincinosul s-a ales cu o chelfăneală de la tatăl său, deoarece a prăpădit oaia din turma satului și trebuia s-o plătească stăpânului.
Învățătura e limpede: Uneori, minciunile costă cam mult.

Ariciul și vulpea.

Un vânător împușcă odată un iepure, care muri departe, într-un hătiș de tufe. Vânătorul nu-l mai găsi, deoarece pădurea era deasă.
Ariciul, sfredeluș, cum l-a făcut Dumnezeu, a dat peste iepure mort. Flămînd fiind țeposul, s-a tot învârtit pe lângă prada, dar cu botișorul său mic nu putea să rupă prada, din carnea urechiatului. Îl cuprinse ciuda. Deodată, o văzu pe cumătra vulpe:
– Bine te-am găsit, cumătră! Am dat de-un iepure împușcat de vânător. Îl împărțim creștinește în două, dacă mă ajuți să-l fătâmițăm, cu colții matale, cumătra vulpe.
– Vulpea ciuli urechele și-și lingea buzele de placere:
-Vai de mine, cumătre ariciule! Dumnezeu mi te-a scos în cale, că n-am mâncat de trei zile.
Hai, du-mă la iepurașul împușcat și jur că-l vom împărți frătește, fiecare câte jumătate din carne.
O luară tipa-tipa, ariciul înainte și vulpea șireată după dânsul. Ajungând în desiș, ariciul zise:
Uite, acolo-i iepurele. Nu uita că mi-ai făgăduit să-l împărțim frătește….
Dar vulpea, cum văzu bunătate de pradă, se repezi la hoit și înghițea hălcile pe nemestecate.
Uitase de împărțeala dreaptă.
-Dă-mi și mie! se rugă ariciul.
– Ție, cumătre?mesteca singură vulpea, arătându-și colți dușmănoși. Pai, mi-e foame! Iepurașul nu-mi ajunge nici mie. Nu-ți dau nimic!
– Așa ne fu vorba, cumătră vulpe? se supără ariciul. Așa împărțeală frătească ai făcut? Totul ție și nimic mie?
– Eu am făcut dreptatea burții, haha! râse vulpea, înghițind uiltima bucățică din iepure.
Ariciul nu se lasă, zicând:
– Eu cunosc și o dreptate a dreptății, dragă vulpe. Uite acolo, sub copac, se află ea. Dacă ești cinstită, hai într-acolo și pune laba pe sfântă dreptate. Apoi jură, că să te cred c-ai făcut bine
-Bine! se învoi vulpea sătulă, rânjind de prostia ariciului. Merg și jur!
– Uite! spuse aricuil. Apasă cu laba acolo și jură pe pielea ta de vulpe, că a fost dreptate!
Vulpii îi ardea de joacă, doar era cu burta plină. Așa că apasă cu laba în acel loc. Când colo, se auzi clap! și vulpea se simți apucată de labă. Ce era? Iaca, o capcană vânătorească din fier!
Acum hohotea de râs ariciul, care ochise de dimineță locul unde un vânător își ascunsese capcana în iarbă.
Sărmana vulpe, prinsă cu laba în cursă, se zvârcolea și chelălăia de durere.
– Scapă-mă, cumătre ariciule, din mâna dreptății!
Dar ariciul se prefăcea că nu aude, nu vede.
L a urmă zise cu răutate:
-Așa cere dreptatea, cumătră vulpe! Acum căiește-te de faptele tale urâte, pe care le-ai săvărșit pe lume. Uite, vine duhovnicul, ca să te spovedească! Haha!
Bucuros de răzbunare, ariciul o luă la sănătoasa. Sosea vânătorul, care găsea o vulpe roșcată și frumoasă, prinsă în capcană.

Aprilie

Cizmele roșii.

Tare-aș vrea o pereche de cizme ia așa ca ale tale, îi zise lupul vulpii.
Ți le cos eu, prietene.
– Și cît vrei pentru lucru?
– M-aș mulțumi cu un bou, două oi și cîțva mei.
– E scu-u-ump, cumătra.
– Scump, dar și face. Ș-apoi din pielea acestor dobitoace îți voi coase cizme moi și frumoase, cum n-a văzut pădurea toată.
A cumpănit țupul cît a cumpănit, s-a gîndit și s-a învoit. I-a adus vulpii cele cerute.
– Duminică cizmele vor fi gata. îl asigură vulpea.
După o săptămînă lupul veni să-și ia cizmele, dar vulpea nici nu ieși din vizuină. A înțeles lupul că vulpea ț-a tras pe sfoară. A pîndit-o el și într-o zi a prins-o și ascărmănat-o pînă i-a smuls coada.
– Am să te cunosc după coadă și am săte chelfănesc de cîte ori te voi întîlni.
Vulpea și-a adunat prietenele și le-a zis:
– Amfost peste hotare și am învățat un dans modern.
– Învață-ne și pe noi dansul, o rugară vulpile nerăbdătoare.
– Cu plăcere. Pentru aceasta terbuie să vă legați coada de coadă.
Cînd acestea își legară cozile una de alta, vulpea strgă cît o ținu gura:
-Săvați-vă, vin vînătorii!
Vulpile s-au salvat, dar au rămas fără cozi.
Într-o zi lupul o întîlni pe vulpe și-i zise:
-Aha, tu ești cea cu cizmele, te cunosc după coadă.
Am să te chelfăesc să-pi fie de învățătură.
– Ce vorbești, lupule, abia m-am întors de peste hotare. Acolo cozile lungi nu mai sunt la modă.
Ea își strigă prietenele. Văzîndu-le fără cozi, lupul nu mai avu ce spune.

Martie

Legenda florilor.

Demult, tare demult, pe cînd grîul era cît oul, trăia un împărat care avea o fată atît de frumoasă, că nu avea asemănare pe lume. Părinții au hotărîts-o numească Ileana-Cosînzeana.
Fetița creștea văzînd cu ochi. Într-o zi, jucîndu-se prin grădină, Ilenuța observă că totul în jur este de culoare verde. Doar rochița ei avea mai multe culori.
-De ce oare? Cine poate să-mi dea răspuns la întrebare?
Văzînd în apropiere un iepuraș, ea îl înteabă:
-Spune-mi, iepurașule, de ce totul în jur este de o singură culoare, verde?
– Păi….nu pricepi? Varza este verde și-mi place. Tot verdele se ia de la varză. Eu de alte culori nu am nevoe.
Fetița a rămas nemulțumită de răspuns și l-a întrebat pe pisoieș:
– Spune-mi, motănică, de ce totul în jur este verde?
– Da ce, tu nu cumva ai vrea că totul să fie de culoare sură, ca cea a șoriceilor? Cum i-aș putea deosebi?
Nici acest răspuns nu i-a plăcut Ilenuței. Ea l-a întrebat și pe cățăluș:
– Cățălușule, de ce totul în jur este verde? Tu doar preferi și alte culori?
– Pe mine culorile nu mă interesează. Ar fi bine dacăpeste tot  arcrește oase, multe oase.
S-a întristat Ilenuța și așezîndu-se pe iarbă, a început să plîngă. Lăcrimioarele ei se rostogoleau pe obrajori, apoi cădeau pe iarbă, a inceput să plîngă. Lăcrimioarele ei se rostogoleau pe obrajori, apoi cădeau pe iarbă și… minune! Lăcrimile se prefăceau în difirite flori: gălbioare, violete, albăstrele, apoi roșii, albe….De bucurie, fetița alerga n jurul lor, le săruta, le mîngîia și striga de răsuna împărăția:
-Veniți mai repede, veniți mai repede. Lacrimile mele au colorat iarba! Au colorat iarba!
S-a ridicat în picioare toată împărăția. Toți ațergau să vadă minunea.
Ilenuța stătea în mijlocul poeniței, iar în jurul ei se legănau o mulțime de floricee una mai frumoasă decît alta.Nimeni nu mai văzuse pînă atunci asemenea frumusețe. Și a hotărît împăratul să înmulțească florile și să le dăruiască împărațior din întreagă lume.
Florile bucurau privirile și luminau sufletele oamenilor.

Februarie

Răsplata leneșului.

Trăia odată, într-o țară, un om căruia i se dusesc vestea de leneș.Toți din jurul lui roboteau care cum se pricepea, numai el aștepta să-i pice norocul din cer. Într-o zi, veni la el un prieten, care fusese plecat în lume, străbătînd multe mări și călătorind prin multe țări și tot povestindu-i cîte văzuse și întîlnise în călătoriile sale, aduse vorba și despre o țară, nde întîlnise oamenii care aveau numai ochi. Acolo, gîndi leneșul, o să mă arăt la iarmaroc, ca o ciudățenie și voi cîștiga ușor bani, pentru că cine n-ar plăti să vadă un om cu doi ochi î frunte?
Dar socoteala de acasă u se potrivește cu cea din tîrg.
Primul locuitor din țară respectivă, de cum îl văzu pe omul cu doi ochi, fu străfulgerat de un gînd. Chemă iute pe un prieten și-i spuse
– Ia te uită ce ciudțenie! Să știi că dacă-l legăm și-l ducem duminică la circul din piață, luăm bani buni pe el. Fiecare va da oricît, să vadă un om cu doi ochi!
Zis și făcut. L-au înhățaț, l-au legat fedeleș și l-au arătat în piață tuturor curioșilor. Erau mulți care plăteau bani să vadă asemenea fenomen. Leneșul înghițea in sec cei pe care el trăsese  nădejde să-i prostească, se îmbogățeau de pe urma lui. Socoteala lui de-acasă dăduse greș, nepotrivindu-se cu cea din piața circului. Aceasta era adevărată răsplată a leneviei lui.

Ianuarie

Regina fulgilor de nea.

Afara vîntul spulbera si invirtejea fulgii de nea.
– Roiesc albinile cele albe! spuse bunicuța.
– Au si ele o regina intreabă baiatul? Știa ca albinele adevărate au o regină a lor.
– Au, raspunse bunicuța. Unde-i roiul mai des acolo zboara și ea și e cel mai mare dintre fulgi. Dar niciodată nu ramine multă vreme pe pamînt, căci i se face dor de norul cel negru care-o poartă și se intoarce la el. Apoi vine iar si iar plutid prin văzduh si uitîndu-se prin geamuri dupa ce le acoperă cu flori de gheață.
– Am vazut am văzut florile acestea ale ei! strigară copiii.
– Da Regina fulgilor de nea nu poate da năvală la noi in casa? intreaba cu teama in glas fetita.
– Las-sa incerce! spus Carl. Am s-o pun pe plta fierbinte si sa vezi cum se topeste! Nu te teme Greta.
Intr-o seara Carl s-a uitat prin micul cerculet de pe geamul inghetat. Afara fulguia si iata ca unul dintre fulgi mai mare decit toti a inceput sa creasca pina s-a preacut intr-o femeie infasurata intr-un val foarte subtire tesut di mii de stelute de zapada. Era nespus de frumoasa dar era din gheata.

Povetea cerbului alb.

În vremurile de demult, printre locuitorii unui trib de indieni, se ivise o boală nemiloasă, care secerase multe vieţi. Zile în şir, în colibele oamenilor se auzeau vaiete şi plînsete îndurerate la căpătîiul celor morţi. Multe sute de indieni, bătrîni şi tineri, îşi găsiră liniştea în somnul cel din urmă.
Înspăimîntaţi de urgia bolii, locuitorii tribului cerură sfat unui înţelept.
Acesta se gîndi o zi şi o noapte, apoi le spuse:
-Trebuie să părăsim satul şi să ne mutăm pe virful Muntelui cel Mare, mai aproape de Marele Cerb. El ne va auzi rugăciunile şi ne va ajuta.
Oamenii îşi strînseră colibele şi porniră către vîrful muntelui. După zile şi nopţi grele de urcuş tribul ajunse pe culmile muntelui. Indienii îşi aşezară colibele pe platourile muntelui. Însă molima morţii venea în urma lor. Chiar după popasul pe Muntele cel Mare, moartea nimicise pe mulţi indieni şi o cuprinse şi pe Teola, fiica căpeteniei tribului. Indienii o iubeau pe Teola, fată zveltă, deşteaptă, bună la suflet şi frumoasă şi o plingeau cînd urgia morţii puse stăpînire pe trupşoru-i plăpînd.
Într-o noapte întunecoasă toţi credeau că Teola va muri.
Bărbaţii şedeau în jurul focului din coliba ei, cu capete tec şi cu mîinile strînse în faţa pieptului. Femeile o jeleau pe Teola, cîntau cîntecele morţii, făcînd horă în jurul patului muribundei
Deodată din ceaţa pădurii ieşi un cerb alb ca zăpada. El străbătu poiana şi se apropie de oamenii care stăteau în faţa colibei Teolei. Indienii se uitau uimiţi cum cerbul înconjură coliba de trei ori. De fiecare dată el îşi arunca privirea spre fată. La al treilea înconjor, cerbul intră în coliba Teolei. Ea îl mîngîie cu mîna-i galbenă ca ceară. Cerbul cu ochii negri şi umezi, îi atinse mîna tremurîndă si rece, cu buzele sale calde. Apoi ieşi din colibă şi dispăru în ceaţă.
Cum plecă cerbul, Teola se ridică din pat şi se îndreptă către poporul său care o întîlni cu strigăte de admiraţie.
-Sînt sănătoasă! Sînt sănătoasă! rosti ea fericită. Marele Cerb Alb ne-a izbăvit de boală prin sărutul său cald.

De atunci indienii nu vînează niciodată cerbul alb. El este protejat, respectat şi iubit de popor.

 

 

DECEMBRIE

Zăpada și gerul
 
În grădină sunt cel puțin 15 centimetri de zăpadă!Mulțumită aerului pe care îl prinde sub ea, zăpada este un foarte bun izolator. Eschimoșii o folosesc ca să se apere de frig și construiesc astfel igl-uri. Dar multe animale traiesc și ele la adăpostul zăpezii. În pămînt, sub zăpadă, multe insecte hibernează. Ele nu ar putea trăi pe acest ger, dacă nu ar fi zăpada groasă de deasupralor
Iazul a înghețat, putem merge la patinaj! Gheața este apă întărită de frig. Îndată ce se fac zero grade, apa se transformă în gheață. Gheața este dușmanul cel mai mare al naturii. Îndată ce simt frigul, rațele încep să se joace prin apă, sperînd că vor împiedica gheața să acopere eleșteul. Dar efortule lor sunt zadarnice. Atunci cînd apa se acoperă cu o gheață groasă, ele sunt obligate să se mute la rîu, care îngheață mai greu.
Jocuri de iarnă
A nins toată noaptea.
Dimineața, copiii s-au dus la școală cam fără tragere de inimă. Veți avea timp să vă jucați după școală, le-a spus învățătorul. Dacă sunteți cuminți, nu vă voi da teme. După ore, elevii s-au grăbit să iasă afară și au început să construiască un uriaș om de zăpadă.
Didier  vrea să se dea cu sania.
–      Dar să nu te dai singur! Îi spusese mama lui.
Dar băiețelul s-a lansat pe pîrtie. Viteza lui crește .
–      Cum se oprește? Strigă el speriat, trăgînd degeaba de sfoară.
–      Atenție! îl avertizează Roger.
Copiii fug la țanc. Cum se va tremina povestea?
Didier și săniuța lui au intrat în frumosul om de zăpadă, care se sparge!
–      Neîndemnaticule! Strigă Bertrand.
–      Trebuie să luăm totul de la început!se plînge și Vitginie, clătinînd din cap.
–      Mama ți-a spus să nu iei sania!  Îl ceartă și Patrice.
–      Nu mai spuneși nimic! Intervine Maurice, care e mai mare. Accidentul acesta îi va servi drept lecție, credeți-mă.
Copiii se pun din nou pe treabă și, de data asta, la construcția omului de zăpadă participă și Didier.
 
Iepurile de cîmp, iepurile de pădure și mistrețul.
Jean, iepurile de cîmp, și Jeannot, iepurile de pădure, nu au ce ronțăi pe o vreme ca asta. Cerul și pămîntul s-au schimbat, nu mai ai nici lucernă moale, nici macăr fîn ! Brrr! Și e și atăt de frig!
Pentru a lupta puțin cu frigul, ei își lipesc urechile lungi de spate. Dar cel mai bun mijloc de a te încălzi este fuga. Jean este campionul cîmpurilor: viteza lui atinge 60 de kilometri pe oră! El locuiește într-o vizuină, o simplă gaură în pămînt, sub rădăcinile tufișurilor. Jeannot, iepurile de pădure, este mai mic  și aleargă mai puțin repede. El locuiește într-o vizuină cu multe galerii, în care trăiește cu iepuroaca lui și cu puii lor.
Grr! Grr! Cîta zarvă! O familie de mistreți ară pămîntul! Dacă nu mai are ce roade cu colții lui, mistrețul nu se descurajează pentru atîta lucru. Însoțiți de scroafă și de porculeți, el parcurge mulți kilometri în căutare de rădăcini, de vermi și de insecte.
Atenție! Să nu-l deranjați, ar putea deveni foarte rău. Masculul are doi colți lungi, pentru apărare, care taie ca niște adevărate pumnale. Slavă Domnului, se folosește de ei doar atuinci cînd este amenințat.
Lui Ronțăie-Tot îi e foame
Veverița Ronțăie-Tot nu mai are provizii și mergem prin pădure în căutare de mîncare.
–      Ai fost foarte mîncăcios, prietene, îi spune stejarul.
În viața, trebuie să fii prevăzător.
–      Asta nu o să mi se mai întîmple niciodată, promite mica veveriță, suspinînd.
–      Uită-te sub piatra asta:  am ascuns niște ghindă pentru imprudenți.
–      Ești așa de bun! Îi mulțumește Ronțăie-Tot.
Am să-mi amintesc de lecția asta. Și micuța veveriță începe să care ghindă în camera ei.
 
Bal de Sfîntul Silivestru
Mica sală de festivități din Bise-la-Vile este în fierbere: ca în fiecare an, aici are loc balul de sfîntul Silvestru și toți sătenii se vor bucura să vină la el.
Dar de data aceasta, domnul primar a încredințat decoararea  sălii copiilor satului… iar aceștea au acceptat cu plăcere această  foarte importantă misiune.
Antonio, desemnat să răspundă de această operațiune, este un băiat foarte bine organizat. Cu el, toți știu precis ce au de făcut.
Echipa Suzanei se ocupă de agățarea ghirlandelor de pereți. O altă echipă pavoazează ferestrele cu hîrtie crepontată.
Oare ce mai lipsește? Antonio și-a notat întru-n carnețel și bifează pe rînd fiecare operațiune.
Cei mai tineri sunt însărcinați să cumpere nasuri false, serpentine, pălării de toate felurile și alte lucruri fantziste.
În seara de revelion, sătenii descoperă, în sfîrșit, rezultatul. Sala are culoare și strălucire, iar în mijloc se află un brad uriaș împodobit cu globuri și becuri colorate.
–      Magnific! Spune măcelarul.
–      Superb! Adaugă și doamna brutăriță.
–      Felicitările mele! Spune și derictoarea școlii.
–      Să înceapă sărbătoarea! Strigă berarul, punînd pe fiecare masă cîte o sticlă de cidru. Să bem cu toții în cinstea Anului Nou!

 

 

NOIEMBRIE

Cheia
Cei doi copii, Isabelle și Julien, găsesc întîmplător ceva ce seamănă cu o cheie.
– Ce este acolo? spune Isabele, aplecîndu-se în spatele dulapului. Ai zice că acolo sclipește ceva. Așa e. E o cheie! De la ce poate să fie….?
Să i-o arăt lui Julien; poate că el s-o recunoască.
– Nu, spune Jukien. Nu știu nici un loc din casă la care s-ar putea potrivi. Dar dacă încercăm….? Ce-ar fi să fie cheia pivniței?
– Sigur nu e! spune Isabelle. E prea mică! Mai degrabă, seamănă cu o cheie de dulap. Pariez că e cheia de la dulapul în care mama ține biscuiții și bomboanele. Copiii o încercă. Nici o șansă. Nici macăr nu intră în gaură.
– Tare mi-ar fi plăcut să fie de aici….
Isabelle și Julien caută deja de mai mult timp originea misterioasei chei.
– Mai rămîne mica debară de sub scară, spune Julien. Fac o ultima încercare acolo. Ușa se deschide. MINUNE! De data asta, au reușit. Dar…
– Ce este ? întrebă Isabelle. Dă-te le o parte, vreau să văd!
Ce bucurie pentru cei doi copii! Întîmplător, ei au descoperit locul în care sunt ghirlandele și globurile de Crăciun. Repede, trebuie să decorăm casa. Mama va fi foarte surprinsă! Plăcut surprinsă!
Vis de iarnă
Multe animale hibernează. Între ele și ariciul. În somnul lui profund de iarnă, Tico, ariciul, are un vis incredibil. El vede în fața lui un imens coș plin cu mere rumene, aduse de tica, prietene lui. Acesta i-a intrezis să mănînce:
– Dacă ronțăi dintr-un singur măr, o să te transformi într-un vierme, îi spune ea.
Tico nu crede în asemenea povești. Îndată ce se lasă noaptea, o poftă imensă îl împunge spre coș.
– De ce să mă transform în vierme? Merele astea sunt delicioase.
Cu dinții lui mici, el mănîncă cel mai mare dintre mere. Apoi se decide să-și facă siesta. Oare ce se va întîmpla cu el?
Tico încercă să doarmă, dar nu poate. Are dureri mari în burtă.
– O să treacă, își spuse el. Am mîncat prea mult, asta e tot.
Dar răul nu-i, și iată că Tico își pierdespinii și îi crește o coadă, în locul labelor.
– Ce se întîmplă cu mine? Vai, dar seamăn cu un vierme înfricoșător. El își aduce aminte de avertismentele rostite de Tica. Speriat, se trezește transpirat și își privește cu atenție labele și apoi țepii: nu s-a schimbat nimic.
Uf!a fost doar un vis urît!
Patinoarul
Suntem în toul iernii. Termometrul de afară indică șapte grade sub zero! Copiii sunt încîntați, pentru că pe o asemenea vreme se pot juca pe cinste. Îmbrăcați călduros, ei au pregătit un patinoar lung și larg la capătul lacului. Unul cîte unul, ei se lansează cum pot mai bine și aleargă pe gheața lucitoare.
Unii lunecă drepți pe picioare, alții, în echer unii ghemuiți. Alții, strînși, cu mîiinele în față.
Alții, ”campionii”, ”vedetele”, își strîng genunchii și îi întind de trei ori pînă cînd ajung la capătul pistei! Luis, băiatul mare, a reușit chiar să alunice pe un picior, subochii uimițiai prietenilor lui. Oare Jeannot va reuși și el să facă aceeași figură?
Jeannot este ambițios. El își ia avînt, și hop! și-a pierdut echilbru. Capul lui lovește dur ghețușul. Ceilalți copii izbucnesc în rîs, mai puțin Louis, care a auzit zgomotul căzăturii lui Jeannot.
– Nu e grav, îi asigură el, ridicîndu-l pe copil. Poftim, ia batista mea și șterge-ți lacrimile, altfel vor îngheța și vor forma niște patinoare mititele, pentru muște. Jeannot se uită la el și zîmbește.
– Acum, îi spune Louis, am să-ți arăt cum să faci ca să nu cazi. Cei doi copii patinează împreună pînă spre seară.
Vulpea și Barza
Într-o bună zi, Vulpoiul și-a spus, că ar trebui să o invite pe vecina sa, Barza la masă.
De obicei, el mănîncă puțin, și nici în ziua aceea nu a făcut prea multe pregătiri. Meniul s-a compus dintr-o supă subțire, pe care el a servit-o într-o farfurie întinsă. Biata barză, cu ciocul ei lung, oricît a încercat, nu a putut să mănînce nici măcar o picătură, în timp ce gazda a lipăit totul dintr-o clipă. Pentru a se răzbuna că a fost păcălită, ea l-a invitat la rîndul ei, pe vulpoi la masă, fără să spună nimic, despre meniu. La ora convenită, Vulpoiul vine la casa vecinei lui. În casa vecinei Barză e cald, iar din bucătărie iese un miros îmbietor. Carnea este servită pe loc, tăiată în bucățele mici și moi.
Din păcate, carnea nu este pusă în farfurie, ci, într-un vas cu gît lung și subțire. Ciocul berzei a pătruns ușor în acel vas, dar botul Vulpoiului, nu a pînă la carne, iar el s-a întors acasăcu stomacul gol și rușinat, cu coada între păicioare și urechile pleoșite. Această poveste este pentru voi, cei înclinați să-i înșelați pe alții: ATENȚEI, o veți păți la fel.
Trandafir Roșu și Alba-ca- Zăpada
Două tinere fete trăiau la țară cu mama lor.
Una dintre ele era brunetă și se numea Trandafir Roșu, iar cealată era blondă și se numea Alba – ca – Zăpada. Într-o seară, cînd totul era acoperit de o plapumă groasă de zăpadă, au auzit un ciocănit la ușă. Nu mică le-a fost uimirea cînd au văzut în ușă un imens urs brun, aproape înghețat. Ursul a intrat și s-a încălzit la focul din cămin. Obișnuindu-se unii cu alții, așa s-a făcut că și-a petrecut restul iernii la fete și le-a părăsit, trist, în primăvară. Între-o zi de vară, cele două fete au întîlnit un pitic cu barbă lungă, albă. Cine poate fi?
Bietul pitic părea să aibă probleme mari, pentru că un vultur încerca să-l ia în ghiare. Cele două fete au sărit și au ieșit să gonească pasărea răpitoare. Dar, în loc șă le mulțumească, piticul le-a întors spatele. Puțin mai tîrziu, ele l-au întîlnit din nou, dar de data asta, cu barba prinsă în firul undeței lui. Ele l-au eliberat iarăși, dar piticul tot nu a fost recunoscător. A doua zi, era cu barba prinsă într-un trunchi de copac. Cele două surori nu au ezitat să-i taie barba pentru a-l elibera, în ciuda răutăților spuse el. Dar, chiar în acea clipă, spre surprinderea tuturor, dintre tufișuri ieși prietenul lor, ursul, dîndu-i o lecție piticului rău.
Dintr-o dată, ursil s-a transformat  într-un tînăr frumos, iar piticul cel rău s-a transformat într-o piatră. Mulțămită celor trei fapte bune, fetele învinseseră soarta, asupra căreia fusese un blestem. Tînărul prinț s-a căsătorit cu Trandafir Roșu, iar fratele lui s-a căsătorit cu Alba-ca- Zăpada.

OCTOMBRIE

Anotimpul roșu
Toamna s-a instalat bine, iar natura amorțește, încet-încet, pregătindu-se pentru somnul iernii. Doamna Boulanger întinde pe masă fotografiile făcute în timpul excursiei de acum de două săptămîni din Munții Ardeni.
– Priviți acești copaci și spuneți-mi la ce vă fac ei să vă gîndiți!
Elevii se apleacă și observă fotografiile. Frunțile se încruntă, imaginațiile încep să lucreze.
Fiecare elev vine cu cute o idee:
– Acest castan roșu mă face să mă gîndesc la părul lui Marcel, spune Luc.
Toți izbucniră în rîs.
– Salcia plîngătoare amintește de o fîntînă de aur lichid! spune Marie, visătoare. Iar acești arbuști sunt ca niște smaralde într-un scrin  căptușit cu mătase galbenă.
– Bravo! Dar unde ai găsit toate astea? o întrebă Fanny.
– Citesc mult, îi explică Marie. E foarte util pentru teme. În plus, cînd citesc mă instruiesc dar și călătoresc prin toată lumea… fără să ies din casă.

 

 

Șoricelul lacom
Pare de necrezut, dar Șoricuț și Minet, motanul, sunt buni prieteni și trăiesc amîndoi la ferma părintelui Basile.
Într-o zi, la ideea șoricelului cenușiu, cei doi prieteni intră îb pivniță.
– Ce e de mîncare se află în colț, spune Șoricuț. Am început încă de aseară treaba.
– Să ne grăbim! spune și Minet. Mi-e frică să nu ne găsească fermierul.
Prietenul lui mărește puțin gaura făcută în ladă, apoi se strecoară în interior. Acolo mănîncă brînza, fără a uita să-i dea puțin și lui Minet, motanul.
Mănîncă o grămadă. Tocmai cînd se delectau cu cîrnați și cu cașcavalul, au auzit pași pe scară.
– Atenție, vine Basile! îl avertizează Minet. Să fugim!
Din păcate, Șoricuț a mîncat prea mult, și nu mai poate trece înapoi prin gaură. Iar fermierul se apropie…
Pisoiul împinge dulapul cu mîncare și îl face să cadă la pămînt, unde se rupe. Șoarecele profită ca să fugă în goană. Cei doi șnapani au tras o sperietură atît de mare, încît s-au hotărît să nu mai fure niciodată mîncare.

 

Necazurile stejarului

A venit toamna! Un stejar vechi se plînge vecinului lui, un brad.
– Cum arăt acum? Vîntul îmi ia toate frunzele….
– Nu te speria, vor reveni la primăvară, spune bradul.
– Da, dar tot așteptîndu-le așa, desfrunzit, o să răcesc. Natura asta nu e dreaptă! se plînge el.
– Eu nu pierd nici un ac, spune bradul, dar iarna nu mă ferește de frig nici pe mine.
– Ștui, dar fiecare an sunt trist, răspunde stejarul. Acum am să adorm și am să încerc să uit toată nefericirea mea.
În acel moment, Vântul suflă asupra bătrînului copac un aer blînd și călduț.
– Curaj, domnule stejar!

Norii

Privește cerul: este plin de nori. Un nor este format din  mulțime de picături de apă minuscule, suspendate în aer. Aceste picături de apă privin din evaporarea apei mării, dar și a apei din cîmpii și păduri. Atunci cînd picăturile devin prea multe, ele cad, cu o viteză mai mică sau mai mare. Atunci, fie este ceață, fie plouă. Iar atunci cînd este ceață, știi că de fapt te plimbi printr-un nor mare? Observă norii. Dacă vezi un cumulus uriaș, negru la bază și luminos sus, atunci va ploua. În schimb, dacă cerul are nori pufoși, se anunță o zi frumoasă.

Povestea nucii

Bunicii știu cele mai frumoase povești. Buni tocmai i-a spus o poveste Barbarei, nepoțica ei. Știți povestea, este cea a micului vierme căruia îi era frică de frigul toamnei, și care a reușit să scape, făcîndu-și, cu ajutorul melcului, o casă dintr-o coajă de nucă.
– Ce deștept este! se gîndește Barbara. Niciodată nu m-aș fi gîndit să folosesc așa o coajă de nucă.
– Cu cojile de nucă se pot face multe alte lucruri, spuni buni. O să vedem mâine.
Veni și ziua următoare. După cum a promis, bunica a pus pe masă un săculeț măricel plin cu nuci. Apoi, aproape, toate lucrurile necesare pentru a transforma cojile nucii în figurine și jucării. Inspirată de povestea micului verme, Barbara s-a gîndit să construiască o broască țestoasă.
– Iar eu, spune buni, am să creez cîțiva șoricei.
Dacă le pui o bilă în spate, poți să faci și concurs cu ei.
Bunica și Barbara  se pun pe lucru. Cine ar fi crezut că se pot face atîtea lucruri cu niște nuci!

SEPTEMBRIE

Cîmpul cu ciuperci

– Ei, copii, nu mergeți să căutați ciuperci? Cîmpurie sunt pline de ele, deocamdată, spune domnul Balthazar, bătrînul fermier.
Vă voi arăta un loc bun, iar într-o carte, vă voi arăta care sunt cele pe care trebuie să le lăsați deoparte. Copiii au pornit imediat le drum. Din fericire, ei și-au pus cizmele, pentru că e foarte mare umezeală.
Domnul Balthazar nu i-a mințit: la fiecare pas, copiii descoperă o ciupercă. Dar nu au văzut-o, departe, pe cîmp, pe vaca Maria , oarecum mirată de ce fac ei acolo. Ea se apropie și miroase cu zgomot gîtul lui Jerome. Acesta, înfricoșat, fuge cît poate el de repede. Dar, dezastru! Se împiedică și se întinde la pămînt căt e de lung, cu coșul aproape plin. Dar, s-a speriat degeaba. Maria nu face nimic. Nu-i plac ciupercile!

Stegarul și trestia

Un stegarmagnific trăia singur în cîmpie. O trestie prinsese rădăcina aproapr de rîul care curgea prin apropiere și, cu fiecare ocazie, stegarul nu ezita să-i amintească ce forță și ce prestanță are el, față de o biată trestie.
– Voi puteți să vă plîngeți Mamei Naturi, îi plăcea lui să spună. E de ajuns să se lase pe voin o păsărică mică, o pitulice, și vă îndoiți. Cel mai mic vînt vă împinge pînă la suprafața apei și vă obligă să coborîți capul, în timp ce eu, nu numai că opresc razele Soarelui, dar sunt în stare să înfrunt și furtuna. Dacă măcar ați fi loa adăpostul frunzelor mele, nu ați mai avea atîtea de suportat.
– Dar voi, trestiile, trăiți pe malurile umede ale rîului, unde e atîta răcoare!
– Știu că sunt mică, răspunde trestia; într-adevăr, mă îndoi. Dar nu mă rup! Peste cîteva zile, s-a declanșat o furtună foarte puternică. Aceasta a măturat totul în calea ei. Marele copac, atît de robust și de mîndru, a trebuit să se declare învins și a avut un sfîrșit îngrozitor: a fost smuls din rădăcini! Dar mica trestie, nu a opus deloc rezistență vîntului, s-a îndoit și nu a pățit nimic. Nu trebuie să-i desprețuim pe cei mici.

 

Regele înotului

– Priviți! spune hipopotamul, sunt foarte mare și pe pămînt merg încet. Dar în apă, la campionatul animalelor, sunt primul! Știu să fac piruiete, să dansez, să sar! Am cîștigat patruzeci de medalii olimpice! Toate de aur și foarte grele . Dar nu le port niciodată la gît, altfel ma scufund!

O zi de sărbătoare

Șșt! Să întrăm fără zgomot în vizuina celor două marmote.
Priviți-le cum hibernează, în frumoasele blănițe maro… Dar… s-ar părea că sforăie; mustațile lor tremură!
Oare la ce visează? Oh! Dar… ce-i cu toate sticlele alea răsturnate pe jos!? Și cu toate farfuriile  nespălate și bunătățile împrăștiate ? Ah, da, m-am prins!
Marmotele au petrecut ieri, în prima zi de Anul Nou, și astăzi…. se refac . Cine a spus ca marmotele hibernează iarna?

Peștișorul Roșu

 

Peștișorul Roșu s-a săturat să se tot învîrtească-n cerc, prin borcanul lui.
– Poți să mă ajuți să ies? îl întreabă pe Pigal, papagal.
– Unde vrei să pleci? Tu nu știi să mergi, nici să zbori, afară de apă o să mori.
– Vreau să înot în cadă, te rog să m-ajuți!
Pigal îl apucă pe Peștișor de-o aripioară și îl pune în cadă.
– Ce încîntare!
Dar în cadă se-ntîlnește cu un pește ciudat, cam mare.
– Bună, întrebă el, cum te simți?
– Este un burete, cu el se spală copii, îi spune papagalul rîzînd.
– Repede, vreau la loc în borcan, aș putea fi luat drept un burete, Peștișorul Roșu. Mîine aș vrea să înot în mare, te-ar deranja foarte tare?
– Nu te duc, spune Pigal, alt prieten n-am. Ai putea fi mîncat de rechin și aș muri de supărare.

AUGUST

Vacanța la fermă
Înainte, Felix vedea fructele numai în castronul de compot sau în lăzi, la piață. Dar mătușa Sonia îi invită pe sora lui, Felicia, și pe el la țară. Acolo descoperă lucruri noi: există copaci în care cresc mere și se numesc meri. La fel este în cazul perelor și al prunelor. Pe pămînt cresc tufe mari de frunze în care se  ascund căpșunile. Dar în livada mătușii Sonia nu se văd  nici banane, nici portocale. Ai tu idee de ce oare?
O seară la circ
Circul Stelelor și-a ridicat cortul în Luminișul Viselor. A sosit oara reprezentației. Un cimpanzeu prezintă spectacolul.
– Domnișoara Mirabela și al său elefant savant! anunță el cu voce puternică. Prietenii nostri din pădure nu au văzut niciodată un animal așa de mare, cu urechi late și nas lung…..
Știe să numere pînă la douăzeci și poate să meragă pe labele din față!
Arici Pogonici
Arici Pogonici are o meserie ciudată, dar faorte necesară. În fiecare noapte, străbate cîmpul ca să pregătească florile pentru a doua zi. Perie și desface petalele, îndreaptă tijele, lustruiește frunzele, pune un strop de culoare ici, puțin lac dincolo. Datorită lui Pogonici, florile sunt mereu seducătoare cînd soarele răsare și le scaldă în lumina lor.
Călătoria cu trenul
Negruța , vaca neagră, și Albișoara, vaca albă, iau trenul pentru prima dată. Le e puțin frică de locomotivă. Șeful gării deschise ușile, și cele două prietene se instalează la fereastră. Trenul pornește și prinde viteza. Negruța se amuză, Albișoara găsește că merge prea repede și la pajiște cu regret se gîndește. Dintr-odată, trenul frînează cu un zgomot sec, Negruța cade peste Albișoara, se rostogolesc sub scaune și rîd atît de tare, că nu mai reușesc să se scoale. Trenul s-a oprit, au sosit!
– Văd apă, multă apă, strigă Negruța, este un lac frumos!
– Ba nu, o corectează Albișoara, este marea, să ne dăm jos.
Trăiască vacanța!

 

IULIE
Vin valurile!
Marea crește foarte încet, în timp ce soarele apune. Nel și Titi așteaptă valurile fără să facăun pas înapoi. Vor rezista ca niște eroi. Un prim val linge meterezele și se îndreaptă încet spre șanț. Încă nu e grav! Un alt val vine dispre mare, ceva mai tare. Repede, trebuie astupată spărtura. Alte valuri vin de-a dura. Vai, în curînd, valurile sunt mai puternice decît castelul, care se năruie. Nu e nimic, mîine altul vom construi!
Iepuroaica Matilda
Cîrciumioara din Pădurice a iepuroaicei Matilda nu e goală. Este adevărat că Matilda are băuturi pe toate gusturile: nectar de floarea-soarelui, infuzia de violete, suc de morcovi, limonadă cu miere, băuturi din fructe de pădure….
În plus, Matilda știe să fie foarte amabilă cu toți clienții. Doamna Herman, ceea mai năzuroasă, e chiar încîntată să stea pe terasă.
Animalele ciudate
Un animal extraordinar, enorm o privește pe Felicia cu ochii mari. Trebuie să fie o fiară feroce, cu coarnele-i amenințătoare.
– Nu-‘i fie frică, e o vacă spune, spune mătușa Sonia. Știi, animalul acela  care dă lapte…
Felicia nu o crede: laptele se găsește în sticle , la supermarchet. Și de ce n-ar exista un animal care ar da ouă?
– Bineînțeles că există, spune mătușa Sonia. Asta e treaba găinilor.
” La naiba , animalele de la ferma asta sunt foarte ciudate”, se gîndește Felicia….Cel mai frumos bebelușLa sfîrșitul lui iulie, în pădurice are loc cooncursul pentru cel mai frumos bebeluș. Este o ceremonie foarte oficială, și toate mamele se adună în speranța de a-și vedea micuțul aclamat de mulțime. Domnul Bufniță, care prezidează juriul, este mare diplomat, așa că pe toți bebelușii la egalitate i-a declarat. În felul acesta , toți sunt mulțumiți, și la petrecerea care urmează după concurs toată lumea e plină de viață și fericită.

IUNIE

 Buti și Margareta

 

În fața casei este o grădină minunată. În grădini sunt flori multe . Albinuța Buti adoră florile. Ea stă la o mică discuție cu Margareta, floarea ei preferată.
– Ca mai e nou azi? Ai nectar bun pentru mine?
-Servește, Buti. Dar ai grijă să nu mă gîdeli prea tare!
– Știai că nectarul tău este cel mai bun din toată regiunea? Mulțămită ție, producem o miere minunată!
Știi tu cum facem?
– Ei bine, după ce dau o raită, continuă Buti, mă întorc la stup….
– E adevărat că dansez? întrebă Margareta, mirată.
– Mreg în cercuri și în bucle de opt, pentru a le arăta surorilor mele unde se află florile delicioase, cum ești tu. Apoi, îmi las nectarul în celulele reginei, care se ocupă de producerea mierii.
– O să mă inviți și pe mine la degustare ? o întrebă Margareta.
– Cu plăcere, dar nu toată mierea e pentru noi. Noi o dăm în special copiilor, care sunt nebuni după ea.

 

 

Frică de reptile?
Iată un animal foarte simpatic. Este șopîrla, care se încălzește la soare, pe o piatră. Dacă e frig, șopîrla doarme. Dacă este cald, este plină de viață și se deplasează foarte vioaie. Ai încercat deja să o prinzi? Nu numai că este rapidă ca fulgerul, dar areși un mijloc de apărare eficace:
dacă o prinzi de coadă, îți lasă coada… Ingenios, nu?
De ce ți-e frică de șerpi?
Nu cumva pentru că nu cunoști bine obiceiurile lor? Hai, curaj!
Observă-i și poate că îți va fi mai puțin frică de ei. La noi, cei mai obișnuiți șerpi sunt șarpele de casă și vipera. Este important să îi deosebim: sunt foarte veninoase. Vipera este mai mică și are capul triunghiular. Șarpele de casă șuieră, spre deosebire de viperă. În plus, el știe să înoate și să se cațăre în copaci, spre deosebire de viperă.
Aladin și lampa fremecată

Era odată, într-o țară îndepărtată un tînăr pe care îl chema Aladin. El locuia cu mama lui. Ei erau foarte săraci. Într-o zi, la ei veni un bătrîn, care spune că este unchiul lui, Ali. De fapt , era un vrăjitor foarte rău.

El l-a dus pe Aladin în deșert și i-a cerut să facă un foc. Apoi a aruncat un praf magic în foc și pămîntul s-a deschis, lăsînd să se vadă o peșteră.
Картинки по запросу aladin– Ia inelul acesta, îi spune vrăjitorul lui Aladin. Vrăjitorul îl sili pe Aladin să coboare în peșteră, cu inelul.
– Acest inel te va apăra de duhurile răle care locuiesc  în peșteră. Coboară și adu-mi o lampă cu ulei. Cînd ajunse în peșteră , Aladin a văzut multe pietre prețioase și le-a admirat îndelung. Nerăbdător că nu revine, bătrînul vrăjotor a zidit intrarea peșterii. Aladin era îngrozit. Imediat, a întors inelul vrăjitorului pe deget și …. a apărut un duh bun, care l-a întrebat ce își dorește. Aladin a umplut un cufăr cu pietre prețioase și i-a spus că vrea să se întoarcă acasă. Într-o clipă, dorința lui îi fu îndeplinită și tînătul îi povesti mamei lui tot ce i se întîmplaseră.
Mulțămită lămpii, care era și ea fermecată, Aladin a devenit foarte bogat și s-a căsătorit cu fiica sultanului.

 

Картинки по запросу линеечки

 

MAI

Cursa cu obstacole
În luna mai, ca să profiți de aerul curat, este bine să faci alergînd de sănătate. Dar dacă nu există pe aproape nici un stadion , ce faci? Ei bine, întotdeauna poți să construiești  pe lîngă tine un traseu cu obstacole. Vă dăm cîteva sugestii pentru a vă lua elan, a sări, a vă tîrî, a urca plini de veselie. De pildă, puteți să vă prefaceți că săriți un rîușor, marcînd !„malurile” cu două coarde de sărit puse la o anumită distanță.
Tîrîtul pe sub un scaun sau printre două bare ale unei scări pese într-o rană a fi un exercițiu foarte util.
Deasemenea, ați putea:
– să treceți printr-un val imaginar, mergînd pe niște ziare puse la distanță, fără să puneți piciorul pe pămînt!
– să săriți pe deasupra unei coarde de sărit întinse între două scaune suficient de depărtate;
– încheiați un cercuit scurt cu un obiect pus pe cap;
– aruncați un proiectil ( con de pin, de pildă) spre o țintă sau într-un recipient….
Sunt multe posibilități. Te veni amuza chiar în timp ce te pregătești!

Un curcubeu

Картинки по запросу curcubeuIa te uită, plouă! Acum abea cinci minute, era senin. Dar Soarele nu a dispărut: el se joacă de-a v-ați-ascunselea cu norii. De fapt, iată-l! E vesel. Vai, ce curcubeu frumos se vede la orizont! Îndată după ploaie, lumina Soarelui trece prin micile picături suspendate în aer și formează un arc în șapte culori. Învață numele acestor culori și colorează-le pe o foaie de hîrtie. Ele sunt: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. Această mulțime de culori se numește spectrul luminii. Toate împreună formează culoarea albă. Poți să faci tu însuți un curcubeu!

 

Картинки по запросу curcubeu

Broasca săltăreață

În dimineața asta nu e soare deloc. Mare lucru! Asta nu o împiedică pe Cathy să își ia haina de ploaie și să se ducă să se plimbe prin pădure.
– Minunat loc pentru o vacanță! se gîndește ea.
Pe la prînz, revine la hotel, la părinți.
– Am fost le eleșteu! le spune ea. Am văzut rațe, pescar nuferi….
– Ce ai în buzunar? o întrebă tatăl ei.
Картинки по запросу линеечки для форумов – O broască ! răspunde ea, punînd animalul pe masă.
Batracianul profitînd de libertate, sare deodată în farfuriile goale și apoi pe podea.
O adevărată coridă! Toți chelnerii încercă să prindă broasca, iar cîteva persoane scot strigăte de frică, în timp ce copiii se prăpădesc de rîs.
Картинки по запросу линеечки для форумов

Dansul leului ( legendă vietnameză).

S-a întîmplat aceasta demult, pe cînd fiarele puteau încă să vorbească la fel ca oamenii. Mergea într-o zi o bătrînică prin junglă. Deodată i-a ieșit în cale un coșcogemete leu-paraleu și s-a răstit la dînsa cu voce tunătoare:
– Cum de-ai îndrăznit să intri în împărăția mea? Pentru această neobrăzare  o să te sfîșii!
Bătrîna l-a rugat să mai îngăduie o zi, doar va termina o țesătură, pe care nu apucase s-o ducă la capăt.
– Iar după asta, l-a asigurat ea, mă voi lăsa sfîșiată de tine. Vino mîine în sat.
Leul a crezut la învoială și s-a mistuit în desiș.
Bătrîna s-a întors acasă și le-a povestit sătenilor despre întîlnirea din junglă. Iar ei, oamenii inimoși, au hotărît toți ca unul s-o ajute. S-au înarmat care și cu ce a avut la îndemînă și s-au pus la pîndă.
A doua zi, pe cînd se lăsase amurgul și pe cer răsărise luna plină, apăru și leul la marginea satului, scoțînd un răget înfiorător. Însă clipele îi erau numărate. Sătenii s-au năpustit asupra lui și, după o încăierare dîrză, l-au doborît la pămînt.
De bucurie că au răpus lighioana, locuitorii satului, de la mic la mare, au început să se bată peste tîmple și să danseze, imitînd cu palmele coama leului. De atunci există așa-zisul Dans al leului.
Bătrînii cu plete albe spun însă că acea fiară n-ar fi fost leu, ci dragon.
APRILIE

 

Fetița cumpărată( poveste populară germană).
Traia într-un sat un om sărac cu o gloată de copii. Femeia îi murise și unica ajutoare la treburi îi era fiica cea mai mărișoară, care abia împlinise șapte ani. Ea pleca deseori în pădure după pomușoare și vreascuri.
Și iată într-o bună zi fetița, după ce a cules un coșuleț de pomușoare, a luat  sarcină de vreascuri în spate și s-a pornit spre casă. Dar cînd colo, într-un luminiș – hop! – că-i iese în cale un pitic cu barba lungă și albă ca neaua. – Lasă vreascurile, îi spuse piticul. Îți voi da o povra mai de preț… Poftim, o ai chiar în fața ta.
Și de bună seamă: cînd s-a uitat copilița mai bine, în fața ei apăruse o masă, iar pe masă – coșcogemite grămadă de arginți.
Ia mulțămit fetița piticului, a pus în coșuleț un pumn de monede și a dat să plece.
– Numai atîta ?! se miră piticul. Mai ia, lasă vreascurile , dacă-ți spun: ține o torbă și umple-o cu arginți.
Dar fetița nici n-a vrut să audă:
– Vă mulțumesc mult. Bani mi – or ajunge și atîta. Dar vreascurile îmi vor prinde bine. Alfel cu ce voi fierbe laptele și ciorbă pentru frățiori?
Piticul a rămas uimit, auzind-o vorbind atît de chibzuit, și i-a urat drum bun.
Acasă fetița a povestit peste ce noroc a dat. Și sătenii s-au grăbit care mai decare spre luminișul acela din pădure: fiecare ar fi vrut să ajungă primul la masa încărcată cu atîta bănărit.
Însă nu l-au mai întîlnit pe pitic, și nici masa cea cu grămadă de arginți nu mai era acolo.

 

Așa cuvîntă maimuțele ( din folclorul indienilor din Rio- Negro).

Maimuțele, dorm ghemuite strîns una lînă alta sub frnzele de palmier. Dar iată că s-a stîrnit o boare de vînt șo  și au început să cadă stropi mari de ploaie. Ploaia-i recrece și maimuțele se trezesc: le este frig. Iar maimuțașii încep să scîncescă. Se vaită și mamele lor.  Capul familiei caută să le liniștescă:
– Nu scînciți-mîine nr vom face o casă. Și ne va fi cald-cald. Cineva zice somnoros:
Картинки по запросу линеечки– Da, mîine.
Altcineva îl susține:
– Neapărat .
Dar iată că se face dimineața . Și….o maimuțică întreabă:
– Ei, cînd ne vom apuca să facem casă?
Iar alta zice:
-Mai întîi, aș dori să mănînc ceva.
O altă voce e de aceeași părere:
– Și eu vreau mai întîi să-mi atîmpăr foamea.
Celelalte maimuțe o susțin în cor:
– Și noi,  și noi…. vrem mîncare!….
S-au împrăștiat maimuțele prin pădure și au uitat și de casă, și de toate celea. Iarăși a înoptat . Și iarăși au început șă cadă stropi mari și reci de ploaie . Maimuțele din nou își amintesc de casă și rostesc într-un glas:
– Mîine ne vm ace casă.
– Neapărat! confirmă cineva.
Și tot așa zi de zi, an de an, fără sfîrșit….
șȘ
Mi

Nu, nicidecum….(snoavă poloneză).

Fugea într-un suflet pe drum un omulean. Iar altul îi venea fără grabă în întîmpinare.
– Ia spune-mi, flăcăiule, se pripi să întrebe primul, n-ai găsit pe drum o torbă, în care se aflau două pite și un urechiat?
– Nu, nicidecum, nenicule, îi răspunse calm celălat. Eu am găsit pe drum o traistă, iar în ea erau doar două pîini și un iepure.

 

Картинки по запросу линеечки

 

MARTIE

Nu -știu- cine ( snoavă etiopiană).

Mama s-a dus pe toată ziua la muncă.
Cînd s-a întors acasă, a găsit o dezordine nemaipomenită: vasele erau împrăștiate pe podea, hainele – aruncate claie-grămadă în prag, iar prin odaie erau întinse niște sfori, de care erau agățate fel de fel de cordeluțe.
Ea a întrebat:
 – Cine a făcut dezordinea asta?
Iar copiii, crezînd că vor fi pedepsiți, au răspuns în cor:
– Nu știu…. nuștiu cine, mămică…
A doua zi, întorcîndu-se acasă, mama a găsit din nou totul răsturnat cu susul în jos.
N-a mai întrebat cine-i vinovatul. A spus doar:
– Astăzi, după cum văd, iarăși ne-a vizitat Nu-știu-cine..
-Da, anume el, Nu-știu-cine, este vinovatul, s-au grăbit să confirme copii. L-am văzut cu ochii noștri!
 
Cum a ajuns condorul împărat.

 

( legendă peruiană).
Spune legenda că, în vremea de demult, păsările, precum și celelalte viețuitoare, nu se prea deosebeau între ele. Duceau aceeași viață ca și oamenii. Iar mai marele lor Perico, un bărbat voinic, blagin și cu scaun la cap. Unde mai pui că, pe lîngă aceste calități, era și foarte curat. Așa că nu-i de mirare că își schimbă veșmintele în fiecare zi. De aceea avea haine multe și de tot felul.
Și iată că odată, de ziua lui, i-au  venit la palat toate păsările, să-l felicite. Perico le-a mulțămit din toată inima că și-au amintit de el într-o zi atît de importantă pentru dinsul.
Картинки по запросу condorDar, păsăminte, cînd a fost ca oaspeții să plece, s-a abătut peste acele locuri o ploaie mare. Turna ca din cofă și nu i se mai vedea capătul. Atunci păsările l-au rugat pe Perico să le dea niște straie, ca să poată ajunge acasă. Și Perico, om bun la suflet, le-a poftit pe toate, în cămara unde își păstra veșmintele, zicîndu-le să-și aleagă fiecare cîte o haină după plac.
Porumbelul-de- stîncă și-a ales un strai albastru și de aceea e cu penele albăstrii. Micul papagal a îmbrăcat o pelerină verde, de unde are penajul verde pînă astăzi. Și tot așa mai departe.
Fiecare și-a ales care i se potrivea. Numai condoru nu se putea hotărî dintr-odată ce să-și aleagă. Încît pînă în cele din urmă, cînd s-a uitat, mai rămăsese doar o manteluță neagră. De mică ce îi era, abia de-i acoperea umerii.
Lui Perico i s-a făcut milă de condor, că a rămas bietul cu gîtul și capul gol pe o așa zolată, și s-a îndrumat, de i-a mai dat pe deasupra niște podoabe roșii, de cele pe care le poartă la gît oamenii de vază, și chiar coroana de pe cap.
Văzîndu-se astfel împodobit, condorul și-a zis că anume el e mai mare peste păsăret. Iar de atunci păsările i se închină și îl socot împăratul lor.

 

 

Cum i-a dus de nas greierul pe rîmă și pe șarpe.
( poveste populară japoneză).
Картинки по запросу sarpele deseneA fost o vreme cînd Șarpele nu avea ochi. În schimb, cînta cum nimeni altul. Cînd se punea pe cîntat, se adunau de pretutindeni toate lighioanele să-l asculte. Cînta despre soare, despre flori, despe rouă și despre stele….
”Ce frumoasă este lumea, cînd Șarpele cîntă! își spuneau înde ele lighioanele, străduindu-se să nu-i întrerupă cîntecul. Însă nu vede nimic, sărmanul! Și dea aceea cîntecul îi este mai mult de jale.”
Prin apropiere trăia Rîma. Pe dînsa o chinuia alt necaz. Ea avea doi ochi mari, dar pururi mîhniți, pentru că îi lipsea vocea. Vedea în fiecare zi soarele, fluturii și florile de toate culorile, dar nu putea să-și împărtășească inpresiile. O, de-ar fi avut voce!
Greierul, văzîndu-i pe amîndoi atît de triști, le-a ghicit păsul și, milos din fire, s-a gîndit că n-ar strica șă le ajute.
Картинки по запросу râmăÎntr-o zi, pe cînd Șarpele începuse să-și depene cînteul, Greierul s-a așezat alături pe o tufă de cimbru și i-a vorbit cu dulceață:
– Cît de minunat cînți, prietene! Cîntecul tău e frumos ca primăvara.
-Ah, a oftat Șarpele, ce n-aș da să pot vedea măcar o dată cum arată primăvara!
-Ai da chiar și vocea?
– Desigur!
Auzind aceasta, Greierul  n-a mai zăbivit: s-a dus iute la Rîmă.
– Ochii tăi privesc cu atîta mîhnire, dragă Rîmă, îi zise el. De ce oare? Doar atît de frumos ciripesc păsările și atît de fermecător cîntă Șarpele!
La vorbele acestea Rîma s-a întristat și mai tare. Cum ar fi vrut și ea să zică un cîntec și să stea la taifas cu Greierul!
– Nu-i așa că ți-ai da pînă și ochii aceștia mari, numai să poți cînta și vorbi? a întrebat-o Greierul.
Rîma a dat afirmativ din cap.
– Aș putea să te ajut, drăguțo. Numai dacă-mi faci un serviciu: cînd ți-oi aduce vocea frumoasă a Șarpelui, să mi-o împrumuți mie pe vreo zi-două.
Rîma, desigur, a fost de acord.
Chiar a doua zi și-a chimbat Șarpele vocea melodioasă pe ochii mari și triști ai Rîmei. Și Rîma, ținîndu-se de cuvînt, i-a împrumutat Greierului pe un timp scurt vocea primită de la Șarpe.
Картинки по запросу greierasulDar au trecut zile, săptămîni, luni, ani. Greierul, datorită cîntecului luat cu împrumut, culegea aplauzele tuturor lighioanelor. Așa că rolul de cel mai renumit cîntăreț i-a plăcut. Și n-a mai vrut să întoarcă ceea ce a împrumutat.
Dar ce a făcut Rîma? Păi ea a rămas și pînă în zilele noastre oarbă și mută. Scormonește prin pămînt, stă la pîndă prin bîltoace și șanțuri-îi ține calea Greierului, ca acela să-i întoarcă vocea.
Șarpele, totuși, s-a ales cu ochi, dar să cînte și să vorbească nu poate – poate numai să șuiere.
Capra și elefantul (poveste populară africană).
Un elefant a întîlnit în calea sa o capră, care păștea în voie.
Картинки по запросу elefantul– Parcă așa se mănîncă? îi strigă el. Ciupind astfel cîte un firicel, niciodată n-ai să te saturi. Ia te uită la mine!
 Și prinse Elefantul să smulgă cu trompa copaci mai tinerei mai  și tufari, înghițindu-i cu tot cu ramuri.
Văzînd una ca asta, Capra îi zise:
– Păi, tu atîta și faci: înfulic și înfuleci! Pe cînd eu mănînc cu dealicatețe, pe așezate, de aceea și sunt mai rezistentă decît tine… Dacă nu mă crezi, hai să punem rămășag : cine mănîncă mai mult….
Картинки по запросу capra desene Elefantul, fiind sigur că va cîștiga rămășagul, se învoi. Și  se apucă iarăși să smulgă și să înghită delaolată tufari și copaci tineri. Pe cînd Capra păștea încetișor, fără grabă. A păscur ea așa toată ziua, încît atunci se înălță luna deasupra pădurii nu-i mai rămăsese împrejur nimic de păscut.
– Știi ce, hai să ne mai odihnim, gemu Elefantul, sleit de puteri . Mîine – dimineață găsim noi altă pășune.
 Și s-au întins să se odihnească. Dar, după cum știți,  capra e un animal rumegător. Pe la o bucată de noapte ea începu să rugume iarba păscută în timpul zilei. Elefantul o auzi rumegînd și se trezi:
– Cei cu tine, cumetriță? Tot mănînci și mănînci, măcar că împrejur nu se vede nici un fir de iarbă, nici un lăstar.
– D-apoi, îi răspunse Capra, m-a apucat o foame grozavă: acuși sfîrșesc de mîncat o piatră, iar după asta îți vine și ție rîndul…
 La cuvintele acestea Elefantul s-a speriat și a căutat să dea cît mai repede bir cu fugiții, ca să fie cît mai departe de primejdie.
Iar Capra cea șireată, surîzînd de nepriceperea Elefantului, a rămas să se odihnească nestingherită pînă în  ziuă.
Картинки по запросу линеечки

 

Cum i-a păcălit maimuța pe crocodili
(poveste populară africană).
Într-o bună zi pe malul unui rîu umbla încoace și-încolo o maimuțică. Căută ceva de ale gurii, deoarece nu mîncase nimic în ziua aceea. Deodată zări pe malul celălalt un pom doldora de rod. Dar ia necaz: cum să ajungă ea pînă acolo, să-și astîmpere foamea ? Chiar dacă ar fi putut să înoate, cum să se arunce în valuri, de vreme ce în apă foiau atîția crocodili?
Cumpăni maimuța un răstimp și își făcu un plan. Se dădu aproape de apă și strigă din răsputeri:
Картинки по запросу maimutica george desene animate– Mă auziți, crocdililor? Pretutindeni v-a mers vestea de leneși și fricoși. Pe cînd despre noi, maimuțele, toată lumea știe că suntem cele mai puternice și mai îmțelepte animale de pe pămînt!
– Voi? Ha-ha-ha! au rîs zeflemitor crocodilii. Demult n-am auzit o minciună atît de gogonată.
– Degeaba rîdeți, le spuse maimuța pe un ton serios. Dacă vă credeți atît de curajoși, apoi ieșiți diseară pe mal să vă luați la întrecere cu noi, maimuțele. Și o să vedeți ce putere păstrăm noi în capetele noastre rotunde, pe cînd voi habar n-aveți unde vă este puterea!
Картинки по запросу crocodilii din desene animate– Puterea noastră e în maxilare și în coadă! zise cu furie crocodilul cel mai bătrîn.
– Diseară vom vedea noi care pe care. Așa că numaidecît să veniți la întrecere!
Pe la apusul soarelui au ieșit crocodilii pe mal. S-au uitat împrejur, dar maimuele nu erau nicăieri. Înciudați, au coborît în apă. Deodată au deslușit vocea maimuțicăi. Le striga dintr-un copac:
– Să vă fie rușine! Noi pînă adeneauri v-am tot așteptat ! Ia priviți cîte urme îs pe nisip: toate maimuțele au fost aici, după cum ne-am înțeles…..
Crocodilii s-au uitat și au văzut pe nisip o sumedenie de urme. Dar de unde ei să știe că le făcuse pe toate maimuțica, în timp ce ei, ferindu-se de arșița zilei, stătuseră scufundați în apă?!
– De vreme ce ați întîrziat, va trebui să amînăm întrecerea pentru mîine – dimineață. Dar ia stați, s-ar cuveni să aflu măcar cîți sunteți, ca noi să participăm la întrecere tot atîtea cîți și voi. Aranjați-vă, deci, în șir de la un mal la altul, ca să vă pot număra!
Картинки по запросу crocodilii din desene animateȘi crocodilii s-au rînduit așa cum i-a îndemnat maimuța: unul după altul, unind un mal cu celălat. Maimuța s-a pornit la pas pe spinările crocodililor, numărîndu-i: ”Unu, doi, trei, patru, cinci, șase….”
Cînd a ajuns pe celălat mal, a izbucnit într-un hohot de rîs, de să plesnească nu alta.
– Desigur, nici nu vă trece prin minte de ce rîd, le-a zis ea crocodililor, dar îndată o să aflați. V-am numărat ca să știu cîte căpăține proaste trăiesc în apă. Iar acum pot să vă mai spun că urmele penisip au fost făcute de mine. Totul n-a fost decît o scorneală a mea, pentru ca să mă pot vedea pe malul acesta, unde mă aștepta pomul doldora de rod…
Atunci crocodilii și-au dat seama că au fost păcăliți de o maimuțică. Au pleoscăit furioși din cozi și din ziua aceea fac ce fac și se feresc de maimuțe

Картинки по запросу линеечкиFebruarie

Картинки по запросу линеечки
Găină și gîndacul de bucătărie ( poveste populară congoleză).

Odată o găină și un gîndac de bucătărie s-au înțeles să trăiască împreună, muncind fiecare după puterile sale.
Картинки по запросу gandacul de bucatarie– Eu rămîn acasă și voi face de mîncare,a zis Gîndacul. Cînd te vei întoarce, vei găsi bucatele gata.
– Atunci, te las cu bine, i-a răspuns Găina. Eu voi lucra în cîmp, lîngă pădure.
Prima luna a mers cum a mers. Curînd, însă, Gîndacul de bucătărie a uitat de învoială.
”Eu fătesc de mîncat, își zise el, și o aștept. De ce, adică, trebuie s-o aștept ? Găina să muncească, dacă-i place, iar eu,pînă una-alta, îmi voi potoli foamea”.
Zis și făcut! Și a mîncat toate bucatele. Apoi a îmbrăcat hainele celemai frumoase și a început să danseze și să cînte:
Găinușa să muncească,
Картинки по запросу gainaDacă vrea să ostenească…
Cînd s-a întors Găina obosită de la muncă, l-a găsit pe Gîndac lungit pe laiță.
– Cei cu tine, sărmănelule, te-ai îmbolnăvit? l-a întrebat ea îngrijorată.
– Da, m-am îmbolnăvit. Mii rău de mă prăpădesc….
– Fiipe pace, Gîndăcelule: cît ești bolnav, îți voi purta eu de grijă.
Și Găina a început să îngrijască de Gîndac și să gătească bucate pentru dînsa și pentru prietenul ei.
 Dar de la o vreme a început porumbaca să fie încercată deîndoială. Și într-o bună zi, în loc să se ducă în cîmp la muncă, a urcat într-un copac de lîngă casă.
Gîndacul s-a ridicat, ca de obicei, din așternut și s-a pus pe țopăit și pe cîntat:

Găinușa să muncească,
Dacă vrea să ostenească…

Iar Găina, dacă a văzut și a auzit una ca asta, a sărit iute din copac, l-a înșfăcat pe Gîndacul nerecunoscător în cioc și l-a înghițit.
De atunci, cică, mănîncă găinele gîndaci de bucătărie.
Картинки по запросу линеечки
Pleosc- Gerul Pămîntului (poveste populară tibetană).
Trăiau cîndva pe malul unui lac niște iepuri. Și ca toți cei din neamul lor, erau fricoși și de umbra lor.
 Într-o chindie, pe cînd dormita fiecare în culcușul său, deodată s-a auzit:
– Ploisc!
Iepurilor le-a întrat dintr-odată frica în oase. Au sărit cu toții din culcușuri și tiva!- care mai de care la goană pe potecă.
–  De ce fugiți? îi întrebă la o cotitură Vulpea.
– Fugi și tu, cumătră, că-i prăpăd, abia de reuși să rostească Iepurile cel mai mare. Fugi, că vine Pleosc- Gerul Pămîntului.
Vulpea, văzundu-i așa speriați, o luă și ea la fuga din urma lor, nedumerită. Fugeau cu toții de mîncau pămîntul.
– Ei, ce-i cu voi? îi înrteba Ursul.
– Fugi și tu, moș Martine! apucă să rostească gîfîind Vulpea. Fugi, că vina Pleosc- Gerul Pămîntului!
Ursul îi dădu ascultare, luînd-o la fugă. La fel se întîmpla și cu Rinocerul, cu Elefantul, cu Tigrul, în sfîrșit. Alergau cu toții prin pădure, cînd pe cărare, cînd de-a dreptul, călcînd și pătulind lăstărișul.
– Dar ce s-a întîmplat, fraților? îi întrebă Leul. Și zărind-ul printre fugari pe Tigru: Stai, frățioare, doar ești voinic și ai colți ascuțiți!
– E prăpăd, Leonte: vine Pleosc- Gerul Pămîntului, îi răspunse din fugă Tigrul. Fugi și tu!
– Cine mai este și Pleosc acela ? se întrebă Leul, ținîndu-se totuși de gloata care alerga. Parcă n-am auzit de așa jigodie…
– Habar n-am! abia de rosti clanțănind din dinți Tigrul.
– Dar cine știe? nu se lăsă Leul.
Nu primi însă nici un răspuns: nimeni nu știa cine-i Pleosc- Gerul Pămîntului.
Și atunci Leul grăbi pașii și se puse de-a cumerzișul lihioanelor îmfricoșate:
– Stați, opriți-vă odată!răcni cu voce tunătoare Leul. Haideți cu toate înapoi, de unde va-ți pornit!
Cînd au ajuns lighioanele la lac, se auzi din nou:
– Pleosc!
Și Leul își dădu dintr-odată seama:
– A căzut în apă o nucă de cocos. Iar voi fugiți și urlați, de parcă-i sfîrșitul lumii.
Rușinate, lighioanele au lăsat ochii în jos și s-au dus care încotro să-și caute de treburi.
Картинки по запросу линеечки

Vulpea și Țapul ( peveste populară rusă).

Odată i se făcuse Vulpii sete. Și ajungînd la marginea unui sat, iată ca vede o fîntînă. S-a urcat cumătra în ciutură și cît ai clipi a și fost în fîntînă. Și-a potolit setea, dar cînd să iasă – nu poate! Iar pe alături trecea numai bine Țap-țăpușor cu barba-fuior, cu cornițele -ncovoiate, pe spate lăsate. Vulpea-i strigă din fîntînă:
– Bună ziua, Țap-țăpușor cu barba-fuior!
– Respectele mele, cumătră cu coada cît mătura! Ce faci acolo?
– Păi în pădure, zice Vulpea, e năduf, căldură mare, muștele și țînțarii nu știu măsura, dar aici e umbră, răcoare, iar apa e rece și pe la inimă trece. Coboară și tu încoace!
Și Țap-țăpușor cu barba-fuior, fără să cumpănească mult, i-a urmat sfatul: a sărit în fîntînă. Iar Vulpea – țup! – pe cornițe și de acolo țup! – pe colacul fîntînii, de unde, înainte de-a se mistui în pădure, n-a uitat să-și ia rămas – bun:
– Mai rămîi sănătos, Țap fără glagorie în cap, că pe mine mă așteaptă vulpoșeii la gura vizuinii.


Luna luminează pentru toți.(Poveste populară islandeză).

Cică, într-o seară louitorii unui sat din Islanda au observat că Luna era numai bine pe creasta muntelui din partea de amiază-zi a așezării

Dar cînd au urcat bărbații pe munte, Luna nu mai era acolo. Se ridicase năzdrăvana în văzduh și se clintise ceva mai spre  Sud, încît nimeni dintre cei urcați pe creastă nu avură mîini atît de lungi ca s-o ajungă. Dar nici să se întoarcă acasă fără Lună nu le convenea voinicilor: le-ar pălit obrajii de rușine. Mai bine să urce pe o culme mai înaltă și să înșface Luna  de acolo. Și zicîndu-șiastfel, o porniră cu toții la vale de partea  cealaltă a muntelui. Părea că, de bună seamă, nu se vor întoarce cu mîinele goale, deoarece cu cît coborau ei, cu atît mai jos se lasă și Luna. De bucurie și nerăbdare bărbații grăbiră pașii. Dar cînd fură la poalele muntelui, Luna nu mai era nicăieri. Crezură cu toții că Lunase teme de dînșii. Și se repeziră să se urce în vărful muntelui, apoi în vîrful altuia, strigînd în gura mare:Luna, nu te depărta!Lună, vin-o torba mea!Eu pîinică îți voi da Și cu grijă te-oi păstra!Dar Luna nu dorea să coboare în torba nimănui. Și nici de pînica voinicilor nu s-a lăsat ademenită. Înainta mai departe pe crugul ei, în tăriile cerului, continuind să lumineze pentru toți oamenii de pe Pămînt. Bărbații acelui sat s-au întor în cele din urmă acasă, osteniți și, desigur, fără de Lună în torbă.


IanuarieVulpea și Potîrnichea (poveste populară

franceză).  Odată Vulpea a văzut la marginea păduriio potîrniche și a întrebat-o:

 
– Niciodată să nu flecărești cînd nu se cade ! a zis Vulpea.
Potîrnichea a glăsuit vesel:
– Adevăr vorbești, Vulpișoaro! Dar nici să te culci înainte de timpul cuvenit nu se cade!

Găinușa porumbacă ( poveste populară engleză).

  Umblă de colo pînă colo Găinușa porumbacă prin curte și își plimbă Puișorii. Și iată că găsi un grăunte.
– Cine va semăna grăunciorul acesta? întrebă ea.
– Nu eu, răspunse Gîsca.
– Atunci îl voi semăna eu, spuse Găinușa și semăna grăunciorul.
Cînd grîul dădu în prag, Găinușa cea porumbacă întrebă:
– Iar acum cine va strînge recolta și va treiera, cine va duce grîul la moară?
– Nu eu, zise Rața.
– Nici eu, se grăbi să răspundă Gîsca.
– Atunci, spuse Găinușa, eu îl voi treiera și îl voi duce la moară.
Aduse Găinușa porumbacă făina de la moară și întrebă:
– Cine vrea să coacă din făina aceasta pîine?
– Nu eu, zise Rața.
– Nici eu, rosti Gîsca.
– Ei, atunci eu voi coace pîinea.
Cînd pîinea fu gata coaptă și aburea pe masă, Găinușa porumbacă întrebă.
– Dar acum cine va mînca?
– Eu! se grăbi să zică Rața.
– Eu! repetă Gîsca.
Însă Găinușa porumbacă le spuse:
– Nu, lenoaselor, n-am să vă dau nici o firimitură. Eu voi minca pîinea.
Și Găinușa și-a chemat, fără a mai zăbovi, Puișorii la masă.


Cum s-a înșelat Uliul ( din folclorul indienilor).

Un vînător a fript ceva din vînatul său, ca să-și astîmpere foamea. În timp ce mînca, o bucățică de carne a căzut în iarbă. Pe alături a zburat o viespe și,ademenită de miros a luat din carne cît a putut duce și s-a grăbit să se întoarcă la cuibul ei.
În drum spre a întîlnit un uliu și i-a spus:
– Uliule, poate ești flămînd? Acolo, în iarbă, mai este multă carne. Chiamăi și pe prietenii tăi să se opăteze.
Curînd un stol întreg de ulii au coborît pe pajiște. Dar ori cît au căutat, n-au găsit nimic. Uluil cel înșelat a zburat înfuriat pînă la cuibul de viespi.
– Viespeo, ești o neobrăzată, a zis el . M-ai mințit ! Acolo nu-i nici pomină de carne.
– Ba nu te-am mințit defel, s-a mirat viespea. Ia te uită cîtă carne mi-am adus eu. Abia de-am tăbîrcit-o, de grea ce este. Iar acolo a mai rămas încă pe atîta.
Ageri sunt ochii uliului, și totuși el abia de a văzut bucățica de carne pe care i-o arătă viespea. Și a înțeles atunci uluil că s-a cam grăbit s-a acuze. Nu era viespea mincinoasă, ci el – un nepriceput.

Trei adevăruri (poveste populară africană).
O mică antilopă se plimbă într-o zi prin cîmpie. Și cum trecea pe lîngă niște tufari, dădu deodată peste o hienă, care tocmai își astîmpărară foamea, înfulicînd dintr-un bivol mort. Antilopa vru s-o ia la sănătoasa, însă era tîrziu: hiena deacum o zărise.

 

– Încotro așa de dimineața, drăguțo?

 

– Ia am ieșit și eu la plimbare.

 

– Apoi iată că nai să te mai plimbi.

 

– Așa și știam , îi răspunse Antilopa cu tristețe. Dar dacă te-aș ruga tare-tare să mă lași să trăiesc?

 

Hiena stătu la cumpănă.

 

 – Bine, rosti ea în cele din urmă, te voi lăsa să te întorci vie acasă și nevătămată, dacă vei putea să-mi spui trei adevăruri.

 

Mica Antilopă îi răspunse chiar în aceeiași clipă:

 

– Dacă aș fi știut că te afli aici, niciodatăn n-aș fi călcat pe poteca asta!

 

– Avem primul adevăr ! constată Hiena. Dar care-i al doilea ?

 

– Dacă m-aș întoarce acasă și le-aș povesti suratelor mele că m-am întîlnit nas în nas cu o hienă și că ea nu m-a devorat, ele nu m-ar crede și ar face mare haz pe socoteala mea, urmă răspunsul.

 

– Și aceasta e adevărat! observă Hiena. Iar acum, după ce ai spus și al doilea adevăr, mai spune-l și pe-al treilea, dacă îl știi.

 

Antilopa nici de data aceasta nu întîrzie cu răspunsul:

 

– Dacă, de bună seamă, nu mă vei mînca, apoi e mai bine de tine, deoarece tu astăzi ai dat peste o pradă mai mare și ești sătulă.

 

– Într-adevăr, așa-i cum zici! exclamă Hiena. Ai susținut examenul. Prin urmare, șterge-o de aici, cît nu m-am răzgîndit.

 

Auzind vorbele acestea, mica Antilopă, desigur, n-a mai așteptat să i se propună a doua oară. Cît ai clipi din ochi, s-a făcut nevăzută.

 

Prins cu napii în sac ( Snoavă turcă)

Un hoț s-a furișat într-o grădină de zarzavat și a început să smulgă laolaltă morcovi, napi și varză și să le tot ticsească într-un sac. Dar, în timp ce se trudea așa, de sîrg, se pomeni înșfăcat de fulger.
– Ce cauți în legumpria mea? Cum de-ai ajins aici?
– Foarte simplu, răspunse calm hoțul. S-a stîrnit o vîntoasă, m-a umflat de subțiori și, cît clipi, m-am pomenit unde mă vezi.
– Dar cine a smuls legumele ?
– Eu. Dar fără să vreau, omule! Trebuia doar să mă țin de ceva, ca să nu mă ducă vîntul. Dar degeaba: vîntoasa mă tot mîna mai departe cu tot cu napi și varză.
– Dar cine ți-a pus legumele în sac? răcni grădinarul înfuriat.
– Păi, strînse hoțul din umeri, asta mă întreb și eu. Încă pînă a sosi dumneata îmi tot frămîntam mintea: oare cine?…Dar nici pînă acum nu m-am dumerit…

Chelfăneală ………..pe degeaba  ( poveste populară ucraineană).

Un omulean cumsecade, călărind pe măgarușul lui, trecea pe lăngă o livadă. Pomii își întindeau crengiile pînă la drum. Așa că  nu-i de mirare că drumețul nostru se pomeni deodată cu o creacă de prăsad doldora de rod deasupra capului. Fructele galbene și aromate parcă i-ar fi făcut cu ochiul.
”Ce ar fi, își zise omuleanul, să mușc din unul?” Și apucîndu-se cu  mînă de cracă, cu cealaltă dădu să ia o prăsadă.
Dar nu izbuti: măgărușul nepriceput din fire, în loc să contenească din mers, se smuci la fugă înainte, încît omul fu nevoit să se apuce cu amîndouă mîinile de creangă.
Și cum se bălăbănea acolo, cu picioarele în vînt, tocmai apare și stăpînul livezii.
 – Ce cauți, nenicului, în paradisul meu ?
– Nimic,dragă omule, se scuză rușinat drumețul, dîndu-și drumul de la înălțime. De vrei să mă crezi, măgărușul mi-i de vină: s-a smucit pe neprins de veste înainte și m-am apucat le repezeală de o creangă ca să nu cad.
Dar stăpînul cum să-l creadă?! Așa că bietul om s-a ales cu o chelfăneală, am putea spune că pe degeaba.
Adică, după faptă și răsplată.
Dar tu cum crezi?

Nu, n-am văzut!… ( poveste populară ucraineană).

Un motan fugea după un șoarece. Iar soarecele țuști! – și parcă a întrat în pămînt. Cotoiul alergămai departe și văzu o băbuță.
– N-ai văzut alergînd pe aiciun șoarece, mătușică? o întrebă Motanul.
– Mititel, cu blăniță sură?
– Da!
– Și cu lăbuțe scurte?
– Întocmai!
-Și cu o codiță lungă-lungă?
-Exact!
-Și fugea de rupea pămîntul?
-Da anume așa….
– Nu, n-am văzut, îi răspunde fără grabă băbuța.

Ursulețul leneș și mierea( poveste populară germană).

A fost odată un ursuleț. Și tare îi mai plăcea mierea! Și mai mult însă îi plăcea să doarmă. Celelalte lighioane, cît era ziulica întreagă își agoniseau de ale gurii ori își orînduiau vizuinile. Dar Ursulețul doar căsca și dormea mai departe. Într-o zi, pe la vremea mesei, lihioanele aflară la marginea pădurii un găvănoșel cu miere. Pesemne, îl lăsase acolo vre-un prisăcar uituc, luîndu-se pe urma unui roi, în loc să-și țină calea spre sătucul său din apropiere. Și și-au zis animalele înde ele:
– Suratelor, hai să împărțim mierea frățește!
Așa că au bătut la ușa vizuinii Ursulețului. Ursulețul, însă, dormea dus. La-u strigat, la-u rugat, dar el doar mormăi ceva nedeslușit și s-a întors pe cealaltă parte. Lihioanele au așteptat cît au așteptat, dar foamea le dădea ghes, așa că ele s-au apucat să lingă mierea din gavanos.
 Cînd s-a trezit Ursulețul și s-a mai dezmeticit, găvănoșelul era de acum deșert – nu rămase în el nici o picătură de miere.
Și tare i-a mai părut rău Ursulețului. S-a întors amărît în vizuină și iarăși s-a culcat să-și împlinească somnul. Așa că cine știe: poate doarme și acum și visează un fagure de miere cît căpățina lui…..

Iepurașul înțelept ( poveste populară africană).

Odată s-au întrunit toate animalele și se sfătuiau cum să facă și cum să dreagăca să mai aibă încă un Soare. Ca și noapte să fie lumină precum ziua. Și toate jivinile sosiseră la divan, lipsea doar un iepuraș. Fusese înștiințați, însă trăia cam depărtișor, așa că pînă la locul întrunirii avu de mers cale lungă.
   Și iată că, în cele din urmă, străbătînd păduri și coclauri nenumărate, ba trecînd și peste o apă mare, a ajuns și iepurașul acela, obosit ca vai de el, la fața locului. Văzînd mulțimea de lighioane atît de îngîndurate, urechiatul le-a întrebat.
  – De ce vați adunat, fraților?
  -D-apoi știi, am hotărît că am mai avea nevoie de un Soare, i-au răspuns. Și ne sfătuim cum să dregem ca să facem cumva rost de el.
  – Vai, ce zăpușeală, oftă iepurașul și începu să-și scuture picurii de sudoare de pe blană. Mai rar așa căldură! Și numai cu un Soare! Dar ce ne vom face, cînd vom mai avea unul?
   La vorbele acestea, animalele au cumpănit și au hotărît ca le ajunge un Soare și că mare li-i norocul: s-a găsit un iepuraș înțelept, de le-a luminat mințile.

Motanul și vrabia ( poveste populară lituaniană).

Într-o dimineață Vrabia s-a coborît pe o grămăjoară de orz și a început să ciugulească. Motanul atîta și aștepta: s-a furișat neobservat pe lîngă gard și – haț! – a prins-o de-o aripă. Apucînd-o mai de nădejde, a dus-o pe prispă, pregătindu-se să-și ia dejunul.
Vrabia – ce-i dă în gînd? – hai să-l dojenească:
– Vai, onorabile, unde s-a văzut ca un așa boier de viață să ia dejunul fără ca mai întîi să se spele?!
De bună seamă, la asemenea vorbe Motanul s-a cam fîsticit, s-a rușinat, a lăsat Vrabia din gură și a purces cu tot dinadinsul să se spele pe lăbuțe. Iar Vrabia – zbîrr! – și atîta a mai văzut-o.
 S-a supărat foc Motanul și din ziua ceea, ca să nu fie tras pe sfoară, nu se spală niciodată înainte de dejun, ci  numai după ce a ospătat.

Hoțul descurcăreț ( snoavă indiana).

Într-o zi s-a strecurat într-o livadă un hoț. Și fără să cumpănească mult, s-a și urcat într-un pom să fure nuci de cocos. Cînd colo, apare stăpînul. Hoțul, zărind-ul cum venea în fuga mare, a coborît iute și se pregătea s-o ia la sănătoasa. Dar stăpînul cocotierului a reușit să-l înșface de brîu.
– De ce te-ai cățărat în copacul meu? s-a răstit el.
– Cu nici un gînd rău, i-a răspuns hoțul fără să clintească. Voiam să rup nițică iarbă pentru vițică.
– Din pom? a izbucnit în rîs stăpînul. De cînd iarba crește în copaci?
– Păi, de crescut nu crește, însă eram sigur de aceasta și deatîta m-am cățărat în copac. Iar acum, știu precis: nu crește, a mai adăugat hoțul.
A făcut o mișcare neașteptată, s-a smuls din prinsoare șipe aici ți-i drumul!…


Iedul
(poveste populară kurdă).

Într-o seară un cioban bătrîn și-a dat seama că-i, lipsește din turmă un ied. A chemat feciorii și le-a zis:
 – Fii mei, căutați iedul!
– Ești cam ciudat, tată…. Noi avem o turmă atăt de mare, atîtea oi și capre, iar tu ne pui să căutăm un ied!…
A mai trecut o zi, au trecut două, iar într-a treia dispare o mioară.
– Fii mei, a zis moșneagul, căutați iedul!..
– Ți-a intrat iedul acela în cap, tată, și nu-ți mai iese, au răspuns feciorii. Da noi demult am uitat de el.
– Căutați iedul… Căutați iedul! i-a povestit iarăși tatăl.
Dar feciorii nici după asta n-au dat ascultare vorbelor bătrînului.
În curînd s-a abătut peste ciobani o mare năpastă – niște hoți au furat întreaga turmă, ducînd-o aiurea, de i s-a prăpădit urma. Feciorii au venit într-un suflet la bătrîn și i-au povestit despre nenorocire.
– Dar ce s-a întîmplat cu iedul? i-a întrebat ciobanul cel bătrîn.
– Vai, tată! Noi am piedut toată turma, dar ție de iedul acela îți pasă….
S-a uitat bătrînul tată la finii săi și a clătinat dojenitor din cap:
– Dacă ați fi găsit la timp iedul, apoi nu s-ar fi prăpădit toată turma….

Cum a vrut Șacalul să fie Păun (poveste populară indiană).

Din zori și pînă-ntr-amurgite cutreieră Șacalul coclaurile, dar nu găsi nimic de-ale gurii. Și, cum îi ghiorăiau mațele de foame, cînd se întunică de-a binelea, se furișă pînă la o margine de sat.
 Se strecură în prima ogradă, a boiangului, unde găsi un ciubăr plin.
  „Tii, te pomenești că-i lapte, își zise el, numai că-i de altă culoare”. Și-și vîrî iute botul în ciubar, să bea, căci însetat mai era! Dar își pierdu echilibrul și – huștiuliuc! – căzu cît era de mare în boiaua ceea.
  Țîșni ca glontele din ciubăr și, murat cum era, cît nu l-a văzut careva, o luă la sănătoasa. Cînd se crăpă de ziuă, se uită Șacalul la blana vopsită în albastru și se gîndi  că asta ar putea să-i fie de folos.
 Prietenii care îl întîlniau îl întrebau:
– Cum de-ai izbutit să te gătești așa?
– Păi s-a îndurat Domnul. De acum înainte eu nu mai sunt Șacal, ci Păun. Iată, pot și să mă rotesc ca un Păun.
– D-apoi Păunul mai are și coadă frumoasă, pe care și-o răsfiră, obeservă văru-său, Vulpoiul. Pe cînd tu ai coadă de cîine, pe care o strîngi de frică între vine.
 – Totuna, chiar și fără coadă răsfirată sunt Păun, nu se lăsă Șacalul.
– Păunul mai scoate din gîtleg un strigăt tînguios și înfricoșător, se dădu cu părerea Iepurile-de-mușcă. Dar tu atăta poți – să urli.
– Și ce dacă? Totuna sunt Păun!
– Șacalul nicidecum nu poate fi Păun, îi spuse acasă maică-sa, tu doar te-ai uns cu boia, dar boiaua se spală.
Luă mama Șacalului o cană cu apă și o huștiuli peste blana feciorașului. De pe blană se prelinseră șiroaie albastre.
– Ei, vezi? Acum trege o fugă pînă la pîrău și spală-te ca lumea.
Șacalul – mai să între în pămînt de rușine! Și o luă el iute spre rîu.

Cum și-a găsit  șoricelul prieteni ( poveste populară osetină).

A fost odată un șoricel. Și tare ar mai fi dorit să-și facă niște prieteni de nădejde. Că avea el niște vecini- niște șoricei alde dînsul care erau ca vai de ei-becisnici, mititei. Dorea însă să aibă un prieten voinic, noapte într-un  pin înalt și a început să chițăie la Lună:
– Lună, mă auzi, Lună?! Se spune că ai fi cea mai voinică. Hai să fim prieteni!
Luna l-a privit de pe boltă și i-a răspuns:
– Ba nu-s eu cea mai voinică și nici cea mai luminoasă! Cel mai luminos și cel mai puternic este Soarele!
– De bună seamă, ai dreptate, rosti Șoricelul și, cum numai se iți Soarele de după orizont, îi și vorbi:
– Soare-frățioare, tu ești cel mai puternic! Aș vrea să fim prieteni.
– Ba n-aș zice, răspunse Soarele, iată vine Norul și mă acoperă cît ai zice pește. Înseamnă că el este mai puternic decît mine.
– Într-adevăr, se dumeri Șoricelul, urmărind cum Norul îl acoperă pe Soare.
Se dădu atunci la Nor:
– Norule, care ești cel mai puternic, hai să fim prieteni!
– N-aș fi contra, a bubuit Norul, însă iată că se ctîrnește Vîntul-năprasnicul și mă pune pe fugă.
Și, de bună seamă: Vîntul cel năprasnic a mînat Norul hăt departe.
– Vasăzică, tu ești cel mai puternic, zise Șoricelul. Hai, Vîntule, să fim prieteni!
– Ba nu-s eu. Cei mai puternici, mai voinici, se dădu cu părerea Vîntul-năprasnicul, cred că-s boulenii ce trag plugul pe brazdă: eu le suflu în față, dar lor nici că le pasă-își caută de treabă.
Abia dădu Șoricelul să sară din pin, să le iasă boulenilor înainte, cînd colo ei, cum trăgeau plugul greu, s-au oprit locului.
– Muuu! mugiră ei. Iar am dat de o cioată. Nici fierul plugului nu-i în stare s-o străpungă, oricît ne-am speti. Oare cine ar putea să ne ajute ?
– Noi!Noi!Noi! s-a auzit un chițăit de sub pin.
Și cînd s-a uitat Șoricelul, i-a văzut pe vecinii lui de totdeauna- șoriceii ceia becisnici ( neputincios) și mărunței. Țîșnesc unul după altul de prin găuri, aleargă pe arătură spre brazda unde s-a oprit plugul în cioată. Și cum ajung, încep să roadă rădăcinile cu dințișorii. Peste cîteva minute cioata, roasă din toate părțile , s-a dat la o parte și plugul, tras de bouleni, a mers mai departe.
– Iată cine-i cel mai voinic, mai de nădejde, au zis, ușurați, boulenii. E acela care te ajută la nevoie. Dar tu ce fel de prieteni cauți?
– Eu nu-mi caut prieteni. De – acum i-am găsit, a rostit bucuros Șoricelul. Aceștia-s vecinii mei. Ei îmi sunt cei mai buni prieteni!

Cel mai puternic ( poveste populară rusă).

Un lup mergea pe ghețuș, dar a lunecat și a căzut.
– Tu să mă cîrligi pe mine? se răsti el, uitîndu-se chiorîș la ghețul lunecos. Apoi să știi că ești voinic!
 Însă iată că a prins să încălzească soarele și a topit ghețușul.
” Să știi că soarele e și mai puternic!” constată lupul. Degrabă apăru pe boltă un nor și acoperi soarele.
„Poftim, norul îl întrece!” își schimbă părerea colțatul.
Curînd, însă, se abătu un vînt și mînă norul cît colo!
 „Păi, vîntul e și mai si..”
Între timp vîntul fu stavilit de un mal.
„După cum văd, malul e, totuși, mai puternic „, se scărpină la ceafă lupul și își înălță privirea pe mal, unde creștea în tot bunul un arbore.
„Nimeniu nu-i mai puternic decît arborele acesta!…”
Dar veni un om și doborî copacul.
Și lupul se convinse o dată pentru totdeauna: „Omul este cel mai puternic!”


Șorecelul cel prostuț și Pisoiașul cel negru.
( poveste populară spaniolă).

A fost odată un șoricel prostuț, care locuia într-o căpățină de curechi. Într-o bună zi el se prieteni cu un pisoiaș negru, care torcea deosebit de frumos. Și se învoiră să viețuiască în vecinătate și să ajute înde ei la nevoie.
Și iată că într-o după amiază Șricelul,ducîndu-se la balta să spele niște rufe, lunecă și căzu în apă. Și, fiindu-i de-a scăpării, începu să chițăie, chemînd în ajutor. Pisoiașul, auzindu-l, se repezi într-un răsuflet spre baltă.
– Șoricele, prietene,  îi strigă de pe mal, cum crezi, paote să te apuc de urechi?
– Vai, nu trebuie, se tîngui Șoricelul, căci are să mă doară!
– Șoricelule, drăguțule, poate să te apuc de un picioruș? îl mai întrebă Pisoiașul.
– Nu, Doamne ferește! se împotrivi iar Șoricelul. Vrei să mi-l smulgi?
Și atunci Psoiașul, nemaiavînd timp să stea la cumpănă, îl apucă pe Șoricel de coadă și îl scoase la mal.
Murat și istovit, Șoricelul cel prostuț se zgribuli sub un nuc. Întru cît era zi cu soare, blănița i s-a uscat repede. Și Șoricelul, cuprins de moleșeală, începu să se întindă și să caște a somn.
Cînd tocmai să ațipească, de sus căzu o nucă și-i nimeri drept pe nas.
– Vai, îl jeli Pisoiașul, a dat încă o năpastă peste Șoricel!
Și îi linse năsucul, doar i s-a vindeca mai repede năsăditura. Dar cînd simți guste de sînge, făcu ochi mari de uimire și lăcomie. Și Pisoiașul, fără să chibzuiască mult, ,îl înfulică pe Șoricel dintr-o îngițătură.
De atuci pisoiașii și toți cei din neamul lor îi prind pe șoricei și-i mănîncă, de tare ce le sunt dragi.

Soarele, Gerul și Vîntul
( Poveste populară ucraineană)

Odată mergeau pe o potecă trei drumeți: Soarele, Gerul și Vîntul. Și au întîlnit în cale  un omulean care le-a dat binețe, ducîndu-se apoi mai departe în drumul său.
 Au început cei trei drumeți să se certe înde ei: cui anume i-a dat binețe omul? Iar pentru că nicidecum nu s-au putut înțelege, s-au întors și au ținut tot o fugă pînă l-au ajuns din urmă.
– Te rog, Omule, lămurești-ne, cui dintre noi i-ai dat binețe.
Iar acela întreabă:
– Dar voi cine sunteți?
Primul îi răspunde:
– Eu sunt Soarele.
Zice și al doilea:
– Iar eu sunt Gerul.
Apoi al treilea:
– Eu, zice, sunt Vîntul.
– Păi, anume ție, Vîntule, și ți-am dat binețe.
Auzind vorbele acestea, Soarele s-a făcut foc și pară:
– D-apoi eu în lumina lui Cuptor te voi dogorî cu totul!..
– Nu te teme, Omule: eu voi sufla și te voi răcori, te voi apăra de Soare, îl liniștește Vîntul.
– Iar eu la iarnă te voi îngheța!… îl amenință pe om Gerul.
Dar eu, Gerule, zice Vîntul, cînd voi vedea că te-întețești, mă voi molcomi și Omul nu va îngheța.

Neghiniță (Lev N.Tolstoi)

A fost odată un moșneag și o babă. N-aveau copii. Într-o zi, moșneagul s-a dus la cîmp să are. Baba rămase acasă, să facă blinele. Isprăvi de facut blinele și-și spuse așa:
– De-am fi avut un fecior, i-ar fi dus el binele lui tătîne-su pe cîmp; da-așa cu cine să i le trimit?
 Deodată iese din bumbac un băiețel mititel și începe a grăi:
 – Buna ziua, mămucă!
– De unde-ai răsărit, feciorașule și cum îți zice?
l-a întrebat baba.
Iar băiețelul îi răspunde :
– N-ai tors mata niște bumbac, mămucă și l-ai adunat grămadă? De acolo am ieșit. Iar de chemat, mă chiamă Neghiniță. Acu lasă-mă, mămucă, să-i duc tatii blinele.
– Da ai să le poți duce, ,Neghiniță? nu se  mai dumirea baba.
– Cum să nu, mămucă!
 Baba puse blinele într-o legăturică, le dete lui fiu-său și Neghiniță o porni în mare grabă la cîmp.
 Mergînd așa, dădu de-un mușuroi și prinse a striga:
– Tătucă, hai, tătucă, trece-mă peste mușuroi, că ți-am adus blinele.
  Moșneagul auzi că-l chiamă cineva, se duse în întîmplarea lui și îl trecu peste mușuroi.
– De unde ești, fiule?
– Ia, m-am prăsit și eu în bumbac, tătucă și-i întinse blinele.
Moșneagul se așeză să îmburce,, iar băiețelul de colo:
– Lasă-mă să ar, tătucă.
– N-ai destulă putere, îi zise moșneagul.
Dar Neghiniță, și pusese mîna pe plug și acum ara și cînta de zor.
Un boier, trecînd în vremea aceea pe lîngă ogor, bagă de seamă că moșneagul stă jos și mănîncă, în timp ce calul ară de unul singur. Boierul acela se dădu jos din caleașca și-i spuse moșneagului:
– Cum de-ți ară calul singur, moșule?
 –  E fecioru-meu acolo, el ară și tot cîntă de zor, răspunse moșneagul.
Boierul se duse mai aproape și-l zări pe Neghiniță, ba-i auzi și cîntecul.
– Moșule, vinde-mi băiatul, se rugă boierul.
Dar moșneagul de colo:
– Nu pot și nu pot să-l vînd, că n-am decît unul singur.
Dar Neghiniță îi șopti la ureche:
– Vinde-mă, tătucă, că fug eu de la el.
Și atunci mujicul îl vîndu pe băiețaș cu o sută de ruble. Boierul plăti banii, luă băiatul, îl înveli în batistă și-l băgă în buzunar. Sosind acasă, îi spuse nevesti-sii:
– Ți-am adus un dar.
– Ce anume, hai arată-mi? nu mai putea de bucurie nevasta.
Boierul scoase batista din buzunar, o desfăcu cu mare grijă, dar în batistă nu mai era nimic: de cînd fugise Neghiniță înapoi la taică-su!

 

 

Un păiangen îl ucide.

Tom Degețel era în micul său palat de aur, de pe masa regelui. Stătea în tron și cască, pregătindu-se să se culce. Toată suflarea  de la Curtea Regelui Arthur gusta din plăcerea somnului de noapte.
 Deodată, pe ușița palatului  de aur se strecură un păianjen rătăcit, care-l atacă pe eroul nostru. Înverșunat, Sir Thomas scoase spada și se luptă cu gîngania scîrboasă. Însă respirația veninoasă a paiangenului îl doborî pe bietul omuleț. Căzu la podea, iar scîrboasa insectă își înfipse trompa și-i supuse cu lăcomie sîngele.
Așa îl găsi, dimineața, Regele Arthur, care plînse ca un prunc și se îmbrăcă, pentrun cîteva zile, în straie negre. Porunci meșterilor să-i cioplească, din marmura albă, un mausoleu bogat ornamentat, așezat peste mormînt, pe care a fost înscris un epitaf cu litere aurite:
Aici zace Tom Degețel, cavaler al Regelui Arthur, care s-a prăpădit mușcat de păiangenul veninos. El îl înveselea pe rege, cu ghidușiile sale. Moartea sa i-a îndurerat pe toți, care plîng amarnic:
Ah, Tom Degețel a murit!

Varza

Doi drumeți mergeau liniștiți la tîrg. Pe unul îl chema Iosif, iar pe celălalt Nicolae. Amîndoi mergeau să-și caute de lucru. Ca să li se pară drumul mai scurt, mai scoteau din cînd în cînd cîte o vorbă.
Iosif văzu o grădină de zarzavat lîngă drum.
– Bre! Ia te uită ce varză mare.
– Da de unde ! îi răspunse celălalt. Pe la noi am văzut o varză, cît casa cea de acolo.
– Ciudat, zise Iosif, care era căldărar de meserie.
– Adică de ce să fie ciudat? întrebă Nicolae.
– Într-adevăr, zise Iosif împăciuitor, în ziua de azi totul e posibil… Îmi aduc aminte că și eu am lucrat odată, o căldare cît biserica.
– Doamne! strigă Nicolae. Dar ce voiați să facețicu o căldare așa de mare?
– Să fierbem varza aia a ta! răspunse rîzînd Iosif.
Nicolae o luă rușinat înainte.
Ajungîndu-l din urmă, Iosif îi pese prietenește mîna pe umăr și-i șopti le ureche:

– Apoi de, măi Nicolae, pe mincinos, tot cu minciuna îl vindeci!

Melcul și lupul

Într-o seară de primăvară, jupînul lup alerga în fuga mare spre oraș. Melcul îl zări și-i zise:
–  Bună ziua, cumetre lup !
– Bună ziua, melcule, sau mai bine, bună seara, că au început să răsară stelele.
– Dar unde te duci, lupule?
– Mă duc la oraș. Dar tu unde te duci?
– Tot la oraș.
Lupul începu să rîdă și spuse:
– Cînd vor avea mieii coarne ca țapii, atunci ajunji tu la oraș.
– Pe ce te prinzi că ajung înaintea ta?
– Pe o masă, știi, de-alea împărătești: dacă ajungi tu, plătesc eu.
– Bine, zise melcul. Și ca să-ți arăt că nu mi-e frică de pierderea prinsorii, îți dau voie să-ți tragi un minut răsuflarea, lupule.
 În vremea aceasta, melcul se urcă pe coada lupului.
– Gata! zise el.
Lupul nu s-a mai uitat înapoi și a pornit-o, de-i scăpărau călcîiele. Dar cînd a ajuns la oraș, porțile erau închise. Atunci lupul strigă portarului:
– Deschide mai repede!
 Portarul însă dormea. Melcul se dădu binișor jos, trecu pe sub porțile orașului și zise de dincolo:
– Ai văzut că am ajuns înaintea ta?
 Astfel lupul a pierdut ptinsoarea.

Purcelul între oi

Odată, un purceluș alb ca neaua, gîndi astfel: „Sunt alb ca oile, numai că părul meu nu-i cîrlionțat ca al lor. De ce să mai stau printre nespălații ăștia, care se bălăcesc toată ziua prin noroaie? Plec la stînă, printre oi”.
Și plecă. Oile l-au primit bine, erau vesele și-l arătau la toți. Și a stat purcelușul printre oi cît a stat, cînd, într-o zi, vine lupul și se repede direc la purcel. Dar oile, în loc să-l apere, au fugit speriate care încotro. S-a luptat purcelușul cu lupul vitejește  și striga după ajutor, dar oile, ca oile, fricoase și de  umbra lor.
În sfărșit, văzînd purcelușul că nu-i vine nimeni în ajutor, o luă la sănătoasa de la stînă, zicînd în sinea sa: „Ai mei nu ma-r fi lăsat singur. Mă duc la nespălații mei!”.
Și a ajuns sănătos la frații și părinții lui, viețuind  împreună cu ei și lecuindu-se pentru totdeauna să mai trăiască printre străini.

Ce a pățit copilul mincinos.

Nicu păștea odată oile într-un crîng, plin de sălcii. Și ce i-a venit în mintea băiatului? Să-i amăgească oleacă pe săteni și să strige ca apucatul:
– Săriți, oameni buni! Săriți, că lupul mănîncă oile!
   Cînd au auzit una ca asta, oamenii și-au lăsat treburile, au luat topoarele și fuga în crîng, să-l scape pe Nicu de lupi. Cînd colo, pe pajiște nu era nici urmă de lup.
– Ne-ai păcălit, băiete! zîmbi cu năduf taică-său, gata să-l urechiască pe mincinos.
Ei, și toamna, într-o zi cețoasă, a venit de-adevăratea lupul la turma lui Nicu mincinosul. Băiatul porni iarăși să țipe în draci.
– Văleu, săriți, oameni buni! A venit lupul !
Acum, nici un om n-a mai alergat să-l scape pe Nicu de lup.
 Lupul a înșfăcat o oaie și-a dus-o în pădure. Iar Nică mincinosul s-a ales cu o chelfăneală de la tatăl său, deoarece a prăpădit oaia din turma satului și trebuia s-o plătească stăpînului.
Învățătura e limpede: Uneori, minciunele costă cam mult.

Tom în gura văcuței.
Mama trebuia să mulgă vaca roșcată, băițelul ei era curățel, îmbrăcat ca o păpușă și cu o pălărioară tare drăguță, din frunză de stejar. Ea îl lăsă din palmă, pe iarbă cu ciulini, apucîndu-se să mulgă văcuța, în căldare. Cîntă fericită gospodina.
 Numai că văcuța, aplecîndu-se  să pască iarbă, apucă în dinți și pălăria verde din frunză de stejar a lui Tom, micuțul trezîndu-se în gura dobitoacei, gata să fie înghițit odată cu ciulinii.
– Mamă! Ajutor, mama!
Micuțul țipă de frică, deoarece dinții mari ai roșcatei îl puteau toca în bucățele.
-Unde ești, dragul meu Tom? sări măicuța înspăimîntată.
 – Aici, mamă, în gura vacii. Salvează-mă, că mă înghite!
 Atunci, maică-sa porni să plîngă și deschise cu greu fălcile roșcatei. Tom era acolo, între dinți.
 – Sari, Tom!
Mititelul, cu hainele zdrențuite și fără pălărioară, sări deodată și, din fericire, mama îl prinse în pestelcă, așa că nu se lovi prea tare, sărăcuțul de el. Îl luă în palmă și-l spălă cu laptele din găleată, apoi îl duse acasă, ca sî-l doftorească.
 – Ce mă facem dacă intră în burta vacii?
– O tăiai, mămică, și mă scoteai din burtă!
zîmbi neștiuitor băiatul, încît maică-sa porni să rîdă, înveselindu-se.

Cine nu muncește,nu mănîncă(basm sîrbo- croat).

 

A fost odată un rege care avea o fată foarte frumoasă, dar așa de leneșă, că toată ziulica nu lucra nimic. De altfel, nici nu știa ce să lucreze, ci stătea tot timpul în fața oglinzii. Cînd îi vine timpul de măritiș, tatăl său dă sfoară-n țară că vrea să-și mărite fata. Iar cine o va lua, trebuie s-o învețe, timp de trei ani, să facă vre-o treabă. Trece destulă vreme, dar pe fiica regelui n-o cere nimeni.Atunci regele trimite pețitori în toate părțile lumii, ca să caute un soț pentru fiica lui.
Aceștea se răspîndesc care-ncotro; iar unii, tot mergînd așa, văd din drum un flăcău, arîndu-și singur ogorul cu opt boi. Acești curteni îl vestesc că trebuie să se înfațeșeze numaidecît înaintea regelui împreună cu dînșii. Flăcăul se sperie. Dar ce-i de facut, dacă trebuie!
Cînd ajunge la palat, regele îi spune ce și cum…
Tînărul îi făgăduiște că, în timp de trei ani va învăța pe fată să lucreze. După petrecerea de o săptămînă întreagă, flăcăul o ia pe fiica regelui și pornește cu dînsa spre casă; iar regele îi petrece pînă departe și, la despărțire, el le spune că ne se vor vedea vreme de trei ani.
Cînd ajunge flăcăul acasă, maică-sa îi alergă înainte și se minunează de frumusețea fetei. A doua zi, bărbatul ia din nou plugul și boii; iar macă-sa îi dă în grijă să n-o silească pe fată a lucra. Seara se întoarse flăcăul de la cîmp. Maică-sa pune numaidecît mîncarea pe masă pentru cină. Atunci fiul o întrebă pe maică-sa:
– Mamă, cine a lucrat azi?
– Eu și cu tine, răspunde mama.
– Ei, cine a lucrat, acela trebuie să și mănînce, spune flăcăul.
Fiica regelui nu se simte la îndemînă, îmbufnează și se duce la culcare. A doua zi seara – același lucru…. A treia zi însă, fata spune soacrei:
– Mamă dă-mi să lucrez și eu ceva, ca să stau degeaba. Soacra o pune să despice lemne. Seara, cînd se așează cu toții la cină, flăcăul o întreabă din nou pe maică-sa:
– Mamă, cine a lucrat azi?
– Trustrei: eu, tu și fata regelui, răspunde mama.
–  Ei, cine a muncit, zice flăcăul, acela trebuie să și mănînce.
Trustrei se pun la masă și cinează. Așa,puțin cîte puțin, fiica regelui învăță toate treburile gospodărești; iară după trei ani, cînd vine taică-său în ospeție și vede pe fiica lui lucrînd de zor, umăr la umăr cu soacrăsa, se bucură și spune fetei:
– Ian te uită, văd că știi și tu să lucrezi cîte ceva!
– Știu, zău știu, zice ea, că la noi așa-i rînduiala:
cine nu muncește, nu mănîncă! Știi ceva tată, dacă ai de gînd să prînzești la noi, treci colea în curte și sparge niște lemne.
Regela adusese multe daruri cu sine. Le dă fiicei sale și ginerelui; apoi îi ia pe trustrei la palat. După aceea îl socotește pe flăcăul acela ca pe feciorul său și, fiind încă în viață, îi promite domnia.
                   Bucle – de – Aur și ce trei urși.

O fetiță avea un minunat păr blond, în bucle. I se spunea Bucle – de – Aur. Plăcerea ei cea mai mare era să plece la plimbare singură prin pădurea din apropierea casei. Părinții i-au spus să nu plece niciodată singură și mai ales fără permisiune. Dar, Bucle – de – Aur făcea doar ce îi trecea ei prin cap. Într-o zi, ea a ajuns într-o mică poiană, în care a descoperi o locuință încîntătoare. Fetița era obosită. Nu se vedea nimeni în jur. Ușa nu era închisă și ea a intrat, fără să se gîndească prea mult. În casă era foarte curat. A văzut acolo trei fotolii: unul mic, unul mijlociu și unul mare.
 A intat apoi în bucătărie, unde masa era aranjată: pe ea se răcoreau trei străchini cu fiertură: una mică, una mijlocie și una mare. Urcînd la etaj, a găsit o cameră mare, cu trei paturi: unul  mic, unul mijlociu și unul mare. Dintr-o dată, i s-a făcut somn și s-a strecurat în patul mic. Cînd s-a trezit, a văzut că are în față o familie de urși.
Urșii erau la fel de mirați pe cît era și ea. Înțelegînd, în sfîrșit cît de imprudentă a fost, Bucle – de – Aur a început să suspine, dar Mama – Urs s-a aplecat asupra ei și i-a spus, cu glas blînd, că este casa lor și că reveniseră toți trei de la o plimbare prin pădure. Și că vor merge împreună cu ea, ca să o conducă acasa, unde părinții trebuie că o așteptau foarte neliniștiți. Fetița nu a mai plîns și curînd, împreună cu cei trei urși, ajunse acasă. Ea a devenit cea mai bună prietenă a micului ursuleț.

Socoteala lui Păcălici.

Un negustor se opri să înnopteze la casa părințelor lui Păcălici. Văzîndu-l pe băiețel, îl întrebă:
– Știi să numeri pînă la zece ?
– Știu! răspunese mîndru băiatul.
– Dar să socoți?
– Pot!
– Atunci să-mi spui cîte animale vom avea, dacă la trei motănași vom adăuga doi cățeluși?
– Doi! declară băiatul după o scurtă pauză.
– Dooi? De ce ? se miră negustorul.
– Fiindcă pisicile, cînd văd cîinii , fug!

Cine-i mai mare ?

– Mamă, cine-i mai mare de ani: eu sau motanul nostru? întrebă într-o zi Păcălici.
– Desigur că tu! îi răspunse mama.
– Atunci de ce el are mustață, iar eu n-am? se întrebă băiatul.


Bănuțul

 

Tîndălică și Păcălici au venit la medic. Ambii plîng de rup pămîntul. Tîndălică zice printre lacrimi:
– Domnule doctor eu am înghițit un bănuț!
– Iar tu de ce plîngi ? îl întrebă medicul pe celălalt băiat.
– Fiindcă bănuțul era al meu! răspund esupărat Păcală.

Un „doi” pe față

Tîndălică se întoarse de la școală. Intră în casă cu o mutră cam tristă.
– Iar ai luat azi un doi ? îl întrebă îngrijorată mama.
– Da de unde știi?
– Păi, pe față te a scris.
– Altă dată o să mă spăl pe față înainte de a veni acasă, zice Tîndală.

Opincile poznașe

Păcală intra valvîrtej în casă, se descălță în fugă și, lăsînd încălțămintea în ușă, sare iute pe cuptor .
– Măi Păcălici, pune-ți opincele în ungher! îl probozește bunica.

– Păi cum, bunico, au făcut ei oare vreo poznă? se interesă vesel Păcală

Picioare de porc

Mama îi strigă lui Tîndălică:
– Du-te, te rog, pînă la măcelar și află dacă are picioare de porc!
– Bine, mămico! răspunde băiatul și iese în fugă din ogradă.
Peste cîteva ore, Tîndală se întoace și, supărat, îi povestește mamei sale:
– Iartă-mă, mămico, că n- am putut să aflu ce mai rugat. Eu am tot așteptat, dar măcelarul nu și-a mai scos ciubotele…

La picnic

 

E frumos. Este o zi numai bună pentru un picnic. Pierre, Anne și Isabelle au decis să miargă să guste ceva împreună, în pădure.
– Eu am să aduc brioșele, spune Anne.
– Iar eu, laptele, spune Isabelle.
– Eu propun să aduc niște fructe, spune Pierre.
Iată-i plecați tustrei, cu proviziile adunate într-un coș. Înainte de ajunge în pădure, ei ajung într-o poiană mare, în care oițele tocmai au născut miei.
– Vai, ce frumoși sunt! spune Isabelle. Dar mi se pare că le etare foame.
– Ce-ar fi să le dăm brioșe? sugerează Anne.
Ce plăcere să vezi niște miei delectîndu-se cu deliciosul prinz al copiilor!
Puțin mai departe, niște pui de pasăre se ceartă pentru un măr vechi. Făra să ezite, Pierre scoate fructele din coș și le dă păsărelelor, spunînd:
– Așa nu se vor mai certa !
La liziera pădurii, o ultimă întîlnire oprește grupul:
– Vai, bietul pisoi abandonat! Nu putem să-l lăsăm așa!
Repede, să-i dăm laptele care ne-a mai rămas ! Așa o să rămînă în coș loc pentru a duce pisoiul acasă. Ne vom întoarce cu burta goală, dar cu inima plină de prieteni!

Nuferii

Julie ar fi dorit să-i ofere nașei ei nuferi. Nuferi!Ce idee caraghioasă, o să-mi spuneți……  Dar fetița a iubit dintotdeauna aceste flori ciudate, care plutesc leneș pe suprafața iazului. Atunci, deși părințiii-au intezis , Julie se duce la cules de nuferi… Cu ajutorul unei crengi lungi, ea vrea să tragă unul dintre nuferi.
Dar malul rîului este lunecos și, dezastru! fetița cade în apă. Din fericire, Julie știe să înoate bine… dar oruicum, hainele ei sunt murdare și ude fleașcă. Prietena noastră pornește spre casă, fără să fi reușit să culeagă nici macăr un nufăr.
Cu capul plecat, Julie se întoarce acasă și îi explică rapid mamei mica ei aventură neplăcută.
– Voiam doar să culeg nuferi pentru nașa și…
dar mama nu ascultă explicațiile copilului neascultător și o ceartă cu asprime. Apoi, o baie caldă, pentru a evita o bronșită și o cană mare cu lapte fierbinte, îndulcit miere.
– Date viitoare, se gîndește fetița, am să mă duc să culeg clopoței sau margarete!

Ursul și cei doi prieteni.


Doi prieteni săraci deci într-o zi bună că trebuie să-și schimbe soarta. Ca să scape de sărăcie, s-au gîndit la tot feluri de lucruri. Iar cel mai nebunesc este chiar cel la care s-au oprit. Au vorbit cu un blănar și i-au vîndut pe bani buni pielea unui urs uriaș și foarte frumos. Numai că ursul trăia și era sănătos și încă alerga prin pădurile lui de pe munte. Prinderea lui este o celebră aventură. Într-o bună dimineață, cei doi prieteni au pornit să caute ursul. Brusc, l-au văzut, este ridicat pe picioarele din spate și are buzele întoarse pe dos, semn de supărare mare. Înfricoșați, cei doi vînători fug. Primul urcă în primul copac pe care îl întîlnește. Al doilea se furișază după un bolovan și se întinde la pămînt.  El rămîne nemișcat și face pe mortul, știe că un urs nu atacă un lucru care nu trăiește. Ursul se apropie de el, îl miroase și apoi pleacă. Of, mare noroc a avut! Prietenul lui coboară din copac și alergă spre el. El ascultă uimit povestea.
– Ursul a vorbit cu mine, i-a spus celălat.
– Da ? Și ce ți-a spus?
– Ca nu trebuie niciodată să vinzi pielea ursului din pădure înainte să-l împuști.
Stănjeniți, dar întăriți de lecția primită, vînătorii se întorc în sat ca să-i povestească pățania blănarului dezamăgit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s